— Şi cartea lui Emily Dickinson? Care e data de publicare? a întrebat Caro.
— Nu este datată, a zis Axel, când eu am deschis coperta. M-am uitat deja.
Am verificat, totuşi.
— Ce fel de carte nu este datată?
— Una foarte veche? a sugerat Caro.
— Aşadar, iată-ne! a zis Axel. O brăţară veche. O carte veche de poezii. Şi o fotografie veche. Mai are cineva vreo idee?
— Avem nevoie de hrană pentru creier, a spus Caro. Poate după
aceea ne vor veni idei. Votez pentru caramele de la Fudge Shack!
— Sunt alergic la caramele, a trântit Axel.
— Ah! a făcut Caro, vizibil derutată.
— Nu e alergic! am intervenit eu. Odată, l-am văzut înghiţind şase batoane imense de caramele cu alune şi sirop de arţar, unul după
altul. Laolaltă cu un litru de Coca. La ora trei dimineaţa.
— Da, şi apoi am vărsat la tine în baie. O reacţie alergică.
— Putem să mergem, am spus, eu ignorându-l. Trebuie doar să
avem grijă cât bagă-n el.
— Eu nu sunt dădacă, aşa că nu am grijă de nimeni, a zis Caro. Dar ţine minte, dacă verşi la mine în baie, tipule, te termin.
Axel s-a bătut cu pumnul în piept, până ce i-a ieşit un râgâit grosolan.
— ’Nţeles.
Mi-am ascuns un zâmbet. Urmau să se înţeleagă perfect.
În timp ce aşteptam la rând, la Fudge Shack, eu am căutat pe internet Emily Dickinson. Partea deprimantă? A publicat foarte puţin în timpul vieţii. Nimeni n-a avut nici cea mai vagă idee cine naiba a fost. Exista doar acolo, scriind poezie după poezie. A devenit cunoscută doar după moarte.
155
Dar, de asemenea, se pare că Dickinson a rugat-o pe sora ei să ardă
tot ce a scris. Presupun că nu a dorit deloc să devină cunoscută.
Partea cu arderea, totuşi… n-am înţeles-o. Chiar dacă nu doreai să
împărtăşeşti munca ta cu restul lumii – chiar dacă era o chestiune personală – n-ai fi vrut ca lumea să-şi amintească de tine?
Tata a venit acasă la timp pentru cină şi m-a găsit ghemuită pe canapea, umbrind un desen, în timp ce o aşteptam pe mama să ne cheme în sufragerie. S-a aşezat pe băncuţa pianului, cu faţa la mine.
Dorea să avem o Conversaţie Importantă; m-am pregătit pentru ce urma.
— Interesant, a spus el, uitându-se la blocul de desen.
Era un desen mare – îmi ocupa toată poala şi-mi depăşea cu mult coatele. Era evident că această lucrare – o compoziţie fantastică, un soare care se topea şi nişte peşti înotând printr-un cer de asteroizi –
îmi luase mult, mult timp.
O introducere ciudată din partea lui. Nu părea cu adevărat interesat. Când a deschis gura din nou, am ştiut că voi auzi ceva ce mă va supăra.
— Numai asta ai lucrat în ultima vreme?
— Ei, de fapt, petrec majoritatea timpului la şcoală, înţelegi? Şi, când ajung acasă, am treburile astea care se cheamă teme şi care nu se fac singure, în ciuda tehnologiilor moderne. Aşa că, oricât aş
prefera să nu mă duc la şcoală şi să-mi petrec tot timpul desenând şi dormind, răspunsul este nu, din păcate. În ultima vreme, am lucrat în general la viaţă.
— Mă gândesc, a spus tata încet, că ai atâta potenţial, Leigh. Nu-ţi dai seama că ăsta s-ar putea să nu fie cel mai bun mod în care-ţi petreci timpul? Sunt alte lucruri pentru care să-ţi foloseşti energia.
Alte lucruri la care ai excela şi care te-ar putea ajuta să-ţi găseşti calea de urmat.
Adică o cale care nu era arta.
— Peste ani, te vei uita înapoi la toate astea şi ce vei avea? Doar…
aceste câteva picturi. Probabil că nici n-o să le mai vrei. O să fie ca vechile mele înregistrări cu Coffee Grind, care zac acum în fundul debaralei – cine naiba vrea să asculte o grămadă de tâmpenii de
