Mi-am reluat cărbunele de desen.
— O să-ţi spun culoarea când o să mă lămuresc.
Jumătate din vacanţa de iarnă a zburat pe negândite, înghiţită de activitatea din subsol. Cu ajutorul lui Axel, inventarul cutiilor mergea mult mai repede.
Caro şi familia ei erau la snowboarding în Colorado, pentru o săptămână, şi îi promisesem să-i dau de ştire dacă găseam ceva interesant. Din când în când, mai trimitea câte o fotografie neobişnuită cu ei. Am zâmbit la poza cu ea, în aer, în mijlocul săriturii, şi la una cu Gaelle şi Charles, căzuţi în zăpadă, dar încă
ţinându-se de mână. Mai târziu, m-am grăbit să ascund telefonul, când mi-a trimis sculptura pe care o făcuse în zăpadă, reprezentând o vulvă gigantică.
— Telefonul tău este foarte ocupat, zilele astea, a spus Axel.
— Gelos?
Glumeam, dar nesiguranţa de pe chipul lui m-a făcut să mă întreb
125
dacă nu lovisem la ţintă. Şi-a şters expresia rostogolindu-şi ochii în cap.
— O să-ţi placă de Caro, i-am spus. Când se întoarce, o să vezi.
Vremea rea a dat peste cap zborul tatei. A fost primul nostru Crăciun fără el. Absenţa lui era ca o crăpătură în podea peste care treceam atât de des, încât uitam de existenţa ei – însă nu şi de Crăciun. De Crăciun a fost ca o prăpastie neagră, căscată la noi. Nu eram religioşi, dar aceasta era perioada din an favorită a mamei.
Întreaga dimineaţă a purtat falsa bucurie de sărbătoare ca pe un pulover ţipător. Tata a sunat de la hotel – am vorbit cu el cam douăzeci de secunde, înainte ca mama să ia telefonul şi să-l ducă sus, în dormitorul ei. Am rămas în hol ciulind urechea, aşteptând să aud un zvon de ceartă. Dar ea s-a întors în bucătărie după numai câteva minute, apucându-se să prăjească o porţie de colţunaşi chinezeşti.
Axel şi-a făcut apariţia după cină, pentru cadouri. Am închis toate luminile, cu excepţia şiragurilor electrice de beculeţe-ţurţuri şi ne-am aşezat pe patul meu, cu picioarele încrucişate şi cu faţa unul la celălalt. Aveam o regulă nescrisă încă din clasa a şaptea: cadourile noastre trebuiau făcute acasă.
El îşi deschise rucsacul şi ceea ce scoase din el a fost ultimul lucru la care mă aşteptam: un proiector de la şcoală. Am recunoscut numele de familie al profesorului de istorie, semnat cu markerul pe lateral.
— Ai furat un proiector? m-am mirat eu.
— L-am împrumutat pe termen nedefinit. De dragul prezentării.
Şi-a deschis laptopul şi a căutat ceva.
— Închide ochii!
Am mârâit.
— Vorbesc serios.
A aplecat capacul laptopului pe jumătate.
— Închide ochii sau nu-ţi primeşti cadoul!
M-am aruncat pe spate, în pat, şi mi-am pus o pernă pe faţă.
Puteam să-l aud cum tastează.
— E greu să respir aşa, ştii?
— Nu eşti bună să urmezi comenzi. N-am spus să te sufoci.
Mai multe sunete de tastare. Nişte clicuri.
126
— OK. Mai ştii stickul ăla pe care ţi l-am dat? Cu piesele din Livada Lockhart?
— Bineînţeles.
Am regretat imediat că n-am răspuns ceva mai nepăsător.
— Asta merge cu acelea. Acum poţi să te uiţi.
M-am ridicat. Ochilor mei le-a trebuit un minut ca să se adapteze.
Întorsese lumina proiectorului în sus, spre tavan, şi pusese un bol de sticlă cu gura peste lentile, ca să distorsioneze proiecţia. Tuşe îndrăzneţe de acuarelă făceau boltă pe tavan şi pereţi.
— Gata? Aşază-te! Ascultă!
Degetul lui Axel a coborât pe tasta de pornire. Muzica a început şi am recunoscut-o imediat. Ansamblul corzilor, intervenţia şic a chitarelor electrice. Acuarelele se schimbau. Desene albastru-imperial cu locul de joacă se roteau în jurul nostru. Muzica s-a întunecat şi locul de joacă s-a prăbuşit. Dâre negre de fulgere împungeau în jos din tavan, odată cu notele sacadate ale chitarei bas.
Lumea era făcută din frânturi care se învârteau şi se răsuceau.
Cumva, luase picturile lui vechi şi le spărsese în elemente care se amestecau ca un mozaic şi apoi se îmbinau din nou, diferit.
— Am făcut câte un clip care să meargă cu fiecare melodie, a spus el, aproape sfios.
