Am scos toate tricourile şi pantalonii de trening de care pot să mă
lipsesc, şi am pus mâna pe o foarfecă. Există ceva care te îndeamnă la meditaţie când deschizi larg fălcile de oţel şi tai materialul, ţac-pac ţac-pac ţac-pac. Când eram copil, am învăţat să împletesc coşuri din tricouri, mai întâi tăind materialul în fâşii lungi. E destul de uşor – tai în spirală de jos până sus, astfel încât un tricou devine o panglică
lungă. Am nevoie de cât mai multe panglici.
Ţes o plasă – cât de mare pot, aşa că trebuie să tai hainele foarte subţire. Nu cred că va răni pasărea, materialul este moale şi sper ca ea să recunoască mirosul meu sau al detergentului de rufe pe care îl cumpăra ea mereu. Dacă totul merge după plan, atunci când plasa va fi gata, ea va percepe mirosurile familiare şi mă va vedea pe mine, fiica ei, din carnea şi sângele ei, fiica de dinainte să devină pasăre. Se va aşeza şi-mi va spune ce vrea să-mi amintesc.
Ţac-pac ţac-pac ţac-pac.
119
Mintea mea nu se opreşte din a depista forme şi a derula amintiri.
Câteodată, când totul devine ciclic, ca acum, încerc să mă calmez inventând noi culori în capul meu.
Odată, am găsit un filmuleţ pe internet despre nişte oameni de ştiinţă care întâmplător au inventat o nouă nuanţă de albastru. Au denumit-o albastru YInMn6.
M-am gândit că e interesant, dar în acelaşi timp greu de crezut.
Cum e posibil ca YInMn să nu fi existat înainte?
YInMn, spuneau ei, era rezistent la decolorare. Am râs puţin auzind asta. Toate se estompează.
Totul din lumea fizică, precum hârtia şi mobila, dar şi lucrurile din mintea noastră. Amintirile, emoţiile. Viaţa.
Prietenia. Şi astea se estompează. Este doar o chestiune de timp.
Lucrul înfricoşător este că, exact când mă gândesc la asta, telefonul meu se luminează şi începe să cânte melodia pe care mi-o trimisese Axel. „La revedere!”
6 Albastru YInMn (itriu, indiu şi mangan) este un pigment anorganic, descoperit din întâmplare de profesorul Mas Subramanian şi de un student absolvent, Andrew E. Smith, în 2009, la Universitatea din Oregon, Statele Unite.
120
37
IARNA, PRIMUL AN DE LICEU
Când în casă n-a mai fost nimeni, am căutat indicii, începând cu dormitorul părinţilor. Mâinile mele erau atente. Sertarele scoteau un şuşuit puternic când se deschideau. Uşa dulapului scârţâia prevenitor.
La ce mă aşteptam…
O scrisoare? Un jurnal? Orice în chineză ar fi fost nefolositor. Dar Caro avea dreptate. Trebuia să încerc.
Nimic nu arăta neobişnuit sau misterios, până ce am ajuns în subsol, unde nenumărate cutii de carton erau stivuite într-un colţ, acoperite de praf, neatinse de cine ştie cât timp. Nu le dădusem niciodată atenţie până atunci.
Am întrebat-o pe mama ce era în cutii.
— Nu sunt sigură. Unele sunt ale mele, unele ar putea fi ale tale.
Poate caietele tale vechi. Nu-mi amintesc. Probabil că niciuna nu este a tatălui tău – el întotdeauna aruncă ce nu-i foloseşte. De ce mă
întrebi?
Minciuna a venit uşor.
— Am nevoie să găsesc nişte proiecte din şcoala elementară. Este pentru o lucrare. Pot să le văd?
— În regulă. E foarte mult praf. Poate, dacă tot umbli pe acolo, dai şi tu cu aspiratorul şi le mai cureţi.
— Bine. Am s-o fac.
Am încercat să mă arăt reticentă, deşi eram bucuroasă că aveam un pretext să petrec mai mult timp în subsol, cercetând cutiile.
Erau atât de multe şi conţinutul lor, absolut dezorganizat. Am pipăit încet prin dezordinea din fiecare, panicată că, dacă mă grăbesc, voi rata ceva. Un amestec de declaraţii bancare şi de asigurări, teste de ortografie din şcoala primară, eseuri şi teste de studii sociale, cărţi poştale vechi de la părinţii tatei, piese de calculator. În caz că mama mă va întreba, am scos câteva dintre proiectele vechi de şcoală care
121
mi-au căzut în mână.
Dacă eram norocoasă, într-o după-amiază de lucru – în timp ce mama era ocupată cu elevii veniţi să ia lecţii de pian – aş fi putut să
termin de cercetat o jumătate de cutie. Weekendurile erau complet neproductive. Dacă stăteam în casă, ea încerca să converseze la nesfârşit. Sau dacă proasta dispoziţie o copleşea, casa se micşora şi simţeam că mă sufoc.
Am început să mă duc la familia Renard sâmbetele şi duminicile, ajutând-o pe Caro să-şi aranjeze dispozitivele fotografice, aşa încât să
obţină fotografii în detaliu ale picăturilor de apă şi ale feţelor de gândaci morţi. Când ne plictiseam de asta, jucam cărţi cu bunicii ei.
