34
Bucăţile de lemn în formă de semilună spuneau că pasărea era acolo. Dar am cercetat fiecare cotlon din templu, intrând chiar şi în micile birouri unde nu părea că era permis accesul, şi tot nu am găsit nimic. Niciun semn despre mama.
După prânz, la întoarcerea în apartament, waipo, aplecată peste o tavă de bambus, desface un pachet de ceai vidat. Ceaiul din cutia lui Feng. Spune ceva, dar eu nu înţeleg.
— Popo spune că fiecare set de frunze îşi are propria poveste, traduce Feng.
Bunica duce pachetul la nas şi inspiră prelung. Faţa ei e plină de mulţumire de culoarea cobaltului.
— Nu bei niciodată ceai din ăsta în America, nu-i aşa? întreabă
Feng.
— Ba da. Se găseşte ceai asiatic în Statele Unite. Şi restaurantele chinezeşti întotdeauna servesc ceai.
Fac eforturi să-mi stăpânesc instinctul defensiv.
— Dar probabil că nu din acesta. Ăsta este ceai Dong Ding oolong, explică Feng nerăbdătoare, cu ochii sclipind. L-am luat pentru că este preferatul lui Popo.
Felul în care-mi zâmbeşte când rosteşte ultima frază mă face să-mi încleştez maxilarul. Încearcă să demonstreze ceva? Să arate că-mi cunoaşte familia mai bine decât mine? E greu să nu mă uit la ea când stă drept în faţa mea, dar las privirea în jos şi încerc să ignor iritaţia verde ca seva care-mi picură prin viscere.
Waipo aranjează ceştile în linie, mânuindu-le ca pe nişte piese de artă fragile. Sunt scoase doar trei ceşti; Feng făcuse o mare tevatură
despre faptul că ei ceaiul îi irita stomacul. Am impresia că a adus ceaiul doar ca să linguşească.
Bunica toarnă un jet continuu de la stânga la dreapta, apa scurgându-se şi pe lângă ceşti şi printre şipcile tăvii de bambus.
Întind mâna după o ceaşcă, dar waipo clatină din cap.
— Hai mei! spune ea. Nu încă!
113
Apoi, cu un cleşte de lemn, apucă fiecare ceaşcă de margine şi o goleşte peste tavă.
— Asta a fost doar o spălare, explică Feng, aşezându-şi o mână pe braţul meu, mâneca ei lungă, înflorată, gâdilându-mi pielea. Ăştia sunt paşii în tradiţia laoren cha.
Mă retrag de sub atingerea ei.
— Bine.
Waigong desenează opturi pe tăblia mesei, degetul lui trecând printr-o picătură de apă, întinzând-o la stânga şi la dreapta. Îmi prinde privirea şi-mi face cu ochiul, şi puţin din tensiunea mea se risipeşte.
Încă o tură de apă turnată din ceainic. De data asta, bunica lasă
frunzele să se înmoaie. Tremurul obişnuit al mâinilor ei a dispărut –
la prepararea ceaiului, ele sunt pricepute şi sigure. Stă aplecată
deasupra noastră cu o încredere în umeri cum nu i-am mai văzut-o.
Mâinile îi sunt versiuni mai bătrâne şi mai moi ale celor pe care le ştiam atât de bine, cele care modelau aluatul pentru danhuang su şi amestecau untul ca să-l toarne în forma de fier pentru gofre.
Bunica. Mama. Amândouă atât de grijulii, atât de pline de dragoste. Cum de au rupt legătura una cu cealaltă?
Când waipo toarnă din nou ceaiul, jetul este brun-roşcat.
Feng trage aer adânc în piept.
— Mmmm! Miroase de-a dreptul divin! Mama ta pregătea des ceai pentru tine?
Mama nu era niciodată atât de pretenţioasă când făcea ceai, dar odată am prins-o stând la masa din bucătărie un răstimp lung, risipind frunzele ude cu degetele. Le scotea din burta ibricului şi le freca în palme. Părea că este adâncită în gânduri, încercând să-şi aducă aminte ceva.
Atunci îmi vine ideea – ceaiul. Frunzele pe care bunica le-a pescuit cu grijă din folie. Frunzele pe care le-a mânuit cu atâta dragoste, pe care le-a mirosit extaziată, ducându-le la nas şi închizând ochii. N-o să observe nimeni dacă le iau.
Waipo aduce tăvi cu fructul pasiunii cu vârfurile retezate.
Pulpa dinăuntru este strălucitoare şi luminoasă, acră precum citricele, dar şi dulce-răcoritoare, şi o scobim cu mici linguriţe de
114
argint.
— Cred că asta ar trebui să fie o nouă tradiţie de familie, spune Feng, privindu-mă cum ronţăi seminţele negre. Ceaiul de după-masă
şi fructul pasiunii.
