Feng sare să-mi traducă şi trebuie să mă abţin să răbufnesc. Ştiu că
am nevoie de ajutor, dar aş prefera să vină de la altcineva.
— Ăsta era templul taoist îndrăgit de mama ta. Obişnuia să vină
aici când avea nevoie de îndrumare, când căuta un răspuns.
Bunica arată spre tavan. Dedesubturile acoperişurilor sunt în
110
formă de cupolă, făcute din bucăţi de lemn cioplit, fixate împreună în sisteme complexe de cercuri şi octogoane care se întrepătrund. Este frumos şi chiar puţin ameţitor.
În inima templului, oamenii se înclină în faţa unei statui încoronate, cu chipul de piatră neagră şi îmbrăcată în culorile imperiale, roşu şi auriu.
În capătul îndepărtat, un tânăr aruncă nişte obiecte în sus, făcându-le să se arcuiască în licăriri de roşu, înainte să cadă pe pământ. Pentru o secundă, am impresia că sunt pene, la fel cu cele de la pasărea mea – dar cad prea repede. Formă greşită, greutate greşită, zornăie pe podea. Nu, sunt bucăţi de lemn sculptate în semilună, pictate roşu-cireaşă. Percuţia iscată la cădere le face să pară aproape nişte jucării.
O parte din mine ar vrea să întrebe ce sunt alea şi ce face tânărul, doar că nu vreau s-o încurajez pe Feng. Cu felul în care îmi vorbeşte mă simt ca o turistă, cineva care nu aparţine locului, o străină. Şi poate că sunt străină. Totuşi nu am nevoie de aducere-aminte constantă.
De parcă gândurile îmi sunt pictate pe frunte, ea spune:
— În taiwaneză, plăcuţele alea se numesc bwabwei. Cu ele, tânărul îl întreabă ceva pe zeul lui. Dacă una cade cu faţa în sus şi cealaltă cu faţa în jos, răspunsul este da. Dacă amândouă cad cu faţa în jos înseamnă că zeului nu-i place ce întreabă el. Dacă amândouă cad cu faţa în sus înseamnă că zeul râde de el.
— Ce fel de întrebare?
— Poate încearcă să ia o hotărâre. Trebuie să fie ceva la care răspunsul e da sau nu.
Tânărul se duce la o căldare cu beţişoare roşii, ridicând-o în sus ca pe o tobă şi scuturând-o tare.
Feng se apleacă spre mine.
— Întâi, el a întrebat dacă răspunsul lui poate fi găsit în acele beţişoare. Zeul probabil i-a răspuns da.
După ce alege unul dintre beţişoare, el se îndreaptă din nou către bwabwei.
— Acum i se confirmă dacă acel beţişor este răspunsul corect.
Semilunile roşii zboară în sus, răsucindu-se în aer, pocnind şi
111
sărind când ating podeaua. El le aruncă din nou. Le aruncă şi a treia oară.
— Răspunsul este da, explică Feng. Aşa că acum el poate să
folosească numărul beţişorului ca să găsească poemul care-i corespunde. Poemul îl va lămuri ce încearcă zeul să-i comunice.
Nu am văzut niciodată ceva asemănător cu acest templu acasă, nu am văzut-o niciodată pe mama făcând ceva religios. De asta avea ea nevoie? Ar fi salvat-o dacă ar fi avut un templu unde să pună
întrebări?
Mă îndrept spre locul unde tânărul aruncă bwabwei, chiar în faţa statuii încoronate.
O curiozitate albastră-verzuie mi se aşază în stomac şi îmi ard degetele de dorinţă să arunce şi ele. Ce răspunsuri aş putea primi aici? Ce întrebări aş pune?
O să găsesc pasărea?
Este mama, în sfârşit, fericită?
A fost vina mea?
Waipo se duce agale în partea cealaltă a templului şi Feng o urmează.
Uşurarea de a fi singură vine ca partea rece a pernei într-o noapte agitată. Când ele sunt întoarse cu spatele, eu întind mâna după
bwabwei. În momentul în care degetele mele ating cele două
semiluni, simt un fior pe ceafă.
Teama mă face să ezit. Arunc bucăţile, totuşi. În timp ce se răsucesc în aer deasupra mea, eu întreb:
Pasărea este aici?
Una cade cu faţa în sus. Una cade cu faţa în jos.
Răspunsul este da.
112
