105
negat.
— Ascultă, Leigh! Dacă ai chestiuni de lămurit cu el, lămureşte-le cu el. Nu le poţi rezolva cu mine. Eu nu sunt Axel.
Am tras aer în piept.
— Ai dreptate.
Lămureşte-le cu el! Părea simplu, dar nu prea ştiam cum. Nici măcar nu eram sigură ce simţeam cu adevărat. Am oftat şi mi-am curăţat pensula.
Nu mi-am spionat niciodată părinţii. Până şi gândul ăsta îmi pica greu la stomac, precum ceva ce n-ar fi trebuit să mănânc. Mă
gândeam că merita cel puţin să încerc încă o conversaţie, înainte de a începe propriu-zis investigaţia, cum o numea Caro.
A venit o seară când tata se afla acasă la cină. Trebuia să plece din nou, în dimineaţa următoare, dar pe timpul nopţii era al nostru. Era un soţ şi un tată. Mama îi gătise mâncarea preferată. Eu am pus Nachito Herrera, muzica lui preferată, şi am dat-o tare. Ne-am aşezat să mâncăm şi chiar a părut o atmosferă normală. Era genul de cină pe care n-o mai avuseserăm de mult timp.
Am vrut să-i prind într-o dispoziţie bună, aşa că am aşteptat până
la jumătatea mesei, râzând la o anecdotă despre unul dintre studenţii tatei. Mama zâmbea şi tata îşi punea mai mult orez prăjit în farfurie.
— Când o să ajung să-i cunosc pe părinţii mamei? am întrebat eu, încercând să par nonşalantă.
Tata a lăsat orezul jos.
— Leigh! m-a prevenit el.
Mama s-a oprit din mestecat; zâmbetul i s-a topit.
— De ce întrebi asta acum?
Am ridicat din umeri.
— Doar n-o fac prima oară. De ce nu ne-am dus niciodată în vizită? Nu ştiu nimic despre ei. Asta este al naibii de ciudat.
— Ai un ton nepotrivit, Leigh, a spus mama. Nu aşa vorbeşti cu părinţii tăi.
Vinovăţia şi-a strâns ghearele în jurul stomacului meu, dar am refuzat să dau înapoi.
— Nu e drept.
106
— Multe lucruri nu sunt drepte. Multe lucruri sunt greu de îndreptat.
Ea şi-a împins scaunul înapoi şi a părăsit camera, lăsând mâncarea din farfurie neterminată.
— Tată… am început eu.
— Las-o baltă, Leigh! E complicat. Nu mai întreba! O să
zgândăreşti lucruri care nu fac bine nimănui.
M-am pleoştit în scaun.
Tata a mai luat câteva înghiţituri, fără poftă.
— Eu, ăă, am nişte e-mailuri de care trebuie să mă ocup.
Şi-a luat farfuria şi s-a îndreptat către biroul lui.
— Bine, am spus eu.
Am rămas la masă, ascultând zgomotele de sus: mama deschizând duşul, tata aşezându-se în scaunul lui de birou care scârţâia. Era greu de crezut că în urmă cu numai câteva momente camera fusese ocupată de o familie veselă.
În plafon, unul dintre becurile galbene bâzâia şi pâlpâia.
— Rezistă! i-am spus becului.
S-a stins, totuşi.
107
32
