Bubuiturile din capul meu se aseamănă cu cele din coaste.
— Ce tranziţie?
— Renaşterea, bineînţeles, spune Feng.
Patruzeci şi nouă de zile. Atâta timp va fi ea o pasăre? Câte zile au trecut? N-a mai rămas mult. Nu pot să cred că nimeni nu mi-a spus despre asta mai devreme.
Renunţă la lucrurile care-o leagă de această viaţă. Dar nu vreau ca ea să renunţe. Nu vreau ca ea să ne uite. Să mă uite.
Waipo adună toate beţişoarele noastre de tămâie într-un buchet, băgându-le vârfurile într-un puţ de flăcări. Fumul subţire atârnă în aer ca pânza de păianjen. Nu arată deloc ca tămâia neagră ascunsă în sertarul meu, desfăşurând fumul negru al amintirilor.
Feng şi waipo îngenunchează pe băncuţa joasă, capitonată, ca şi când au exersat îndelung asta. Ca şi când vin aici adesea împreună.
Genele lor umbrindu-le obrajii, bărbiile aplecându-se la unison.
Aş dori ca Feng să nu fie aici. Gândul a mocnit toată ziua într-un colţ îndepărtat al minţii mele, dar acum, că s-a ridicat cu flacără vie la suprafaţă, nu-l mai pot ascunde. Nu are altceva mai bun de făcut? De ce se ţine scai de noi? Oare waipo o invită pentru că i se pare ciudat să rămână singură cu mine?
Ele două, îngenunchind împreună acolo… este o imagine perfectă
şi pitorească, o scenă pe care ar picta-o Axel. Dacă m-aş alătura lor, aş
117
face un contrast ostentativ. Americanca asta ciudată, care nu vorbeşte limba strămoşilor ei. Părul nu-i este suficient de negru şi mâinile strâng beţişorul de tămâie cu stânjeneală. Credinţa ei este incertă.
Mi-ar plăcea să mă simt mai taiwaneză. Mi-ar plăcea să cunosc aceste tradiţii, să ştiu ce să fac.
Nu este locul meu aici. Ar trebui să plec.
Waipo îşi întoarce faţa către mine.
— Lai, spune ea, chemându-mă sincer.
Îngenunchez de cealaltă parte a ei, aşezându-mă greoi şi stângace, strivindu-mi dureros genunchii în căderea prea abruptă pe bancă.
Nu are nicio importanţă, îmi spun. Nu are importanţă dacă nu aparţin, dacă sunt ca un peşte pe uscat aici. Trebuie doar să găsesc pasărea. Trebuie să ajung la ea înainte de a se scurge cele patruzeci şi nouă de zile.
Ne întoarcem înapoi, în aerul fierbinte. Încă încerc să număr în minte câte zile au trecut, când aud ţipătul strident şi ascuţit deasupra capului. Oamenii din jurul nostru îşi pun mâinile streaşină la ochi, lăsându-şi capetele pe spate. Waipo şi cu mine ne întoarcem feţele către soarele coborât spre asfinţit şi mi se pare că văd urma unei cozi roşii dispărând pe după marginea unei clădiri.
Pasărea.
Inima îmi bate cu putere, degetele îmi tremură şi fumul îmi înţeapă ochii, dar nu pot să-i închid, nu pot s-o pierd, dacă ea ocoleşte clădirea şi se întoarce.
Trebuie să ajung la ea, să-i vorbesc. De ce zboară departe? De ce nu coboară ca să-mi vorbească, aşa cum a făcut când eram acasă?
Urgenţa şi nostalgia mă înfăşoară în vârtejuri de galben-cobalt şi stropi de violet.
Am rămas acolo destul de mult timp ca oamenii să înceapă să
curgă pe lângă noi ca un râu pe lângă bolovani.
Câte zile au rămas? Mă întorc la numărătoare.
118
36
Noaptea se întinde, tăcută şi nesfârşită. Am o teorie şi mă
motivează să acţionez. Şi anume, cu cât mai mult timp a petrecut mama în forma de pasăre, cu atât a început să uite nevoile şi dorinţele ei umane – cu atât mai mult m-a uitat pe mine. Altfel de ce ar zbura prin preajmă fără să se oprească?
Suntem în cea de-a patruzeci şi una zi.
Asta am numărat şi am să număr din nou, ca să verific, încercând să-mi ascut memoria cu toate cele întâmplate de la momentul cu pata de sânge.
Ce n-aş da pentru o telecomandă cu un buton care să încetinească
timpul sau poate chiar să-l deruleze puţin înapoi? Patruzeci şi una de zile de când mama a devenit o pasăre, adică, atunci când soarele va răsări, dimineaţă, va fi a patruzeci şi doua zi. Cu mâine inclusiv, asta înseamnă că mai sunt opt zile până ce mama îşi va face tranziţia.
Opt zile.
Trebuie să lucrez şi mai repede. Să ard tămâie, să văd amintirile. Să
aflu indicii. S-o găsesc pe mama.
