123
ai găsit o iubită.
— Ai dreptate.
De data asta, am auzit.
— Ce?
— Ai mare dreptate, a spus el. Am fost un măgar. Te-am dat la o parte. Cred că nu voiam să vezi cum mă purtam eu când eram cu Leanne.
Nu prea înţelegeam ce voia să spună, dar nici nu eram sigură că
doream să aud mai mult.
— Aşadar, de ce ai părăsit-o? am întrebat, în schimb.
— Nu puteam să mă lămuresc cine era.
— Ce vrea să însemne asta?
— Obişnuiam să cred că era interesantă. Dar când am început să
ne întâlnim… a devenit o ciudată imagine în oglindă a mea. Ce-mi plăcea mie îi plăcea şi ei. Tot ce voiam eu să fac automat voia şi ea.
Începusem să-mi ies din minţi. Nu mă întâlneam cu ea ca să fiu într-o relaţie cu mine însumi, înţelegi? Şi jumătate din timp, alea nici măcar nu erau lucrurile adevărate care îmi plăceau şi pe care le doream. La naiba, voiam doar să stau în camera mea şi să lucrez la muzică. Dar aia nu era o activitate de cuplu.
A pus ghilimele în aer în jurul acelor trei cuvinte, dându-şi ochii peste cap.
— În plus, şi asta va suna groaznic…
— Ce?
— Păi, era cam nesuferită când era vorba de… bani. Nu pentru că
familia ei este bogată. Ci pentru felul în care îi cheltuia. De exemplu, într-o zi a cumpărat un suc la prânz. Dar l-a lăsat în laboratorul de ştiinţe şi, când s-a întors, nu l-a mai găsit. Aşa că a cumpărat încă
unul… şi nici măcar nu l-a terminat. L-a aruncat pe jumătate plin. În preajma ei mă simţeam mereu… sărac, presupun.
— Ah.
Nu ştiam ce altceva să spun.
— OK, a zis el, putem schimba subiectul? Am depăşit termenul pentru o doză de normalitate.
I-am zâmbit strâmb.
— Ce-i? m-a întrebat.
124
— Nimic, am spus. Doar că… nici aici lucrurile nu au fost tocmai normale.
— Ce se întâmplă?
Ştia dintotdeauna despre ciudăţenia cu bunicii mei necunoscuţi, aşa că am sărit direct la felul în care Caro mă convinsese că trebuia să
fac ceva.
— Unde ai ajuns cu cercetatul cutiilor? se interesă el.
— Nici la jumătate. Dar sper să găsesc ceva când ajung la alea vechi, îngropate în spate.
Axel a încuviinţat.
— Pot să te ajut?
Întrebarea m-a surprins. Nici măcar Caro nu se oferise, dar ea probabil că se abţinuse, dorind să-mi respecte intimitatea. Era genul ăsta de persoană – atentă şi grijulie, mai cu seamă când venea vorba despre chestiuni personale.
Însă cu Axel era diferit. El practic făcea parte din familie.
— Bineînţeles, am spus.
A răsuflat prelung, parcă uşurat.
— Prin urmare, sunt iertat? Suntem în regulă?
