Cuvintele ei ies întrerupte, neinteligibile, strivite de lipsa de speranţă, împovărate de ceva ce mi-a luat ani ca să încep măcar să înţeleg.
Nimic nu e bine, spune ea. Sunt singurele trei cuvinte pe care le înţeleg.
Dacă m-ar fi întrebat cineva, aş fi spus că totul era bine, cu excepţia mamei, care părea complet în neregulă – ceea ce, în schimb, făcea orice altceva să pară întunecat şi pătat. Mi-aş fi smuls inima şi creierul şi i le-aş fi dat ei, ca să se simtă bine din nou.
O străfulgerare de lumină, o străfulgerare de întuneric şi apoi o explozie de timpuri mai bune obturând trecutul.
Mama, zâmbindu-i tatei cu un zâmbet adevărat pentru prima oară
în ani de zile.
Liniştită şi calmă, cântând Debussy, cu degetele colindând peste
95
clape, făcând pianul să vibreze şi să strălucească.
Trezindu-se din nou devreme, în loc să doarmă cu zilele.
Îmbrăcându-se într-o rochie satinată, şi fardându-se, şi coafându-se, arătând întinerită, arătând vie.
Reluând tradiţia gofrelor de duminică, împreună cu mine şi cu Axel.
Am crezut că se simţea mai bine. Eram convinşi.
Şi apoi, pe nedrept, o amintire a acelui cadavru în coşciug. Eu, la înmormântare. Axel lângă umărul meu. Nu este ea, ţipă o voce dintr-un colţ al minţii mele. Mama este o pasăre.
Pasăre pasăre pasăre pasăre pasăre. Acest unic cuvânt răsună şi iar răsună.
Culorile se inversează şi se întunecă. Clipesc şi sunt înapoi în cameră. Tămâia a dispărut. Pana s-a fărâmiţat în cenuşă în palma mea. Întorc mâna, cenuşa cade şi, înainte să atingă podeaua, dispare.
96
29
Noi am crezut că se simţea mai bine.
Ce poţi face când ce vezi în spatele ochilor închişi sunt instantanee ale mamei tale, ale mamei tale, ale mamei tale, nefericită, vie, frumoasă, bolnavă, zâmbind, moartă?
Dar nu moartă.
Nu chiar.
Mama este o pasăre.
97
30
Ce determină o persoană – una care este atât de iubită – să facă un asemenea gest?
O amintire bruscă: mama şi tata stând în colţuri opuse ale bucătăriei, vorbind cu gurile, dar îndreptându-şi ochii în alte părţi.
Desincronizaţi. Mama cu braţele încrucişate. Tata dând din cap vag în direcţia podelei, sprijinit cu spatele de frigider.
Nici nu pot să-mi amintesc despre ce vorbeau – ceva despre gospodărie, probabil, legat de alimente sau nu ştiu –, dar îmi amintesc că încercam să văd dragostea dintre ei, aşteptând o scânteie sau poate chiar o mică strălucire care să plutească în aer, oricât de slabă. Îmi amintesc că îmi mijeam ochii, doar-doar o să văd ceva.
Trebuia să fie acolo. O culoare palidă, oricât de spălăcită – sau poate chiar o pată mai deschisă în jurul lor.
O iubeam într-un mod greşit?
Cum greşeam?
Îmi trebuie somn. Somnul o să pună capăt tuturor acestor gânduri, acestei spirale verzi. Dar cu ochii strâns închişi, cu genele zbătându-se pe pomeţi, tot ce pot face este să mă gândesc la trecut.
98
31
TOAMNA, PRIMUL AN DE LICEU
Nu am simţit niciodată atâta invidie pentru o altă familie ca atunci când am cunoscut familia Renard. Mai târziu, vinovăţia pentru acel gând a venit în valuri verde-fluorescent, de parcă aş fi comis cel mai grav gen de trădare.
