93
28
— FUM ŞI AMINTIRI —
Nu văd decât negru. Negru şi pana.
Între degetul mare şi arătător strâng o tijă
roşie.
Un şoc dureros mă izbeşte. Capul îmi
este inundat de lumină, de zgomot şi de emoţia care-mi pulsează în tâmple.
O explozie de lumină rece. Culorile se
inversează.
O văd pe mama, singură, la masa din
bucătărie, şi la cotul ei este un flacon gol, portocaliu, lângă nişte pastile aliniate
într-un careu. Este întuneric afară şi pe la marginile memoriei mele.
Singurul bec aprins o învăluie într-o lumină galbenă, stătută.
Arătătorul ei împinge pastilele una câte una în şiruri perfect aliniate, buzele mişcându-i-se tăcute, numărând.
Când se întâmpla asta? Nu anul ăsta. Pare mai tânără. Chipul e palid, dar fruntea e netedă şi relaxată, ochii, reţinuţi. Deja se hotărâse?
Culorile sclipesc şi pâlpâie. Mirosul se schimbă.
Tata e la telefon, sunând pe toată lumea la care se poate gândi, vocea tremurându-i în timp ce întreabă: „Aţi văzut-o pe Dory?” Eu stau pe canapea, cu genunchii la gură, cu privirea dezorientată, ascultând cuvintele lui îngrijorate.
Toate perdelele sunt trase deoparte, ferestrele întunecate, ceasul ticăie peste ora cinei, contorizând timpul cât mama lipseşte.
Tata spunând: „Nu, nu am văzut-o de paisprezece ore.”
Spunând: „Nu cred că putem suna poliţia, încă.”
Îmi amintesc asta, da. Dar simt mirosul chimic al cearşafurilor uscate şi faţa mea este neclară. Asta este o amintire a tatei şi totul este atât de tulbure şi în surdină, nuanţele îngrijorării lui, umbra temerii lui.
94
În cele din urmă, raze albe taie atmosfera apăsătoare. Faruri se apropie pe aleea noastră, o maşină cu caroseria lovită într-o parte.
Mama a plecat în dimineaţa aceea să cumpere patru litri de lapte.
Asta a spus. Mă întorc imediat.
Tata închizând telefonul.
Eu sar de pe canapea.
Amândoi, într-o tăcere paralizată, privim pe fereastră. Mama vine la uşa din faţă, cu mâinile goale, în afara cheilor de la maşină, fără
lapte sau altceva, târându-şi cu greu picioarele pe ciment.
Iată sclipirea! Iată licărirea!
Miros de şampon de nucă de cocos, din nou. Culorile amuţesc.
Bucătăria noastră este inundată de lumina cenuşie de dinaintea răsăritului, sunetul apei care curge în chiuvetă. Iat-o pe mama, alunecând pe lângă dulapuri pe podeaua rece.
Se ghemuieşte pe gresie, strângându-şi halatul de baie pe lângă
corp. Soarele începe să urce peste pervazul ferestrei, încălzind totul, cu excepţia siluetei de umbră care este mama. Cerul de afară se colorează într-un albastru strălucitor şi batjocoritor.
Nişte paşi, scările scârţâie şi apoi tata îşi târşeşte picioarele în bucătărie, găsind-o pe podea.
— Dory! spune el.
Vocea îi este atât de calmă.
O întreabă ce s-a întâmplat, cum poate s-o ajute, de ce are nevoie.
