Femeia îşi şterge degetele pe şorţ şi ne împachetează comanda pentru micul dejun. Ochii ei se întorc spre mine, se opresc un moment pe faţa mea, la fel de intens ca o atingere.
— Hunxie, îi spune ea bunicii care pune nişte bănuţi în palma ei ridată.
Waipo se lansează într-un şuvoi de cuvinte atât de rapide, că nu pot să prind niciunul. Femeia îmi zâmbeşte, spune ceva despre naţionalitatea americană, ceva despre frumuseţe. Puţinii oameni care mănâncă la mesele apropiate se întorc să se uite la mine. Pielea mi se furnică sub privirile lor.
Waipo şi cu mine mâncăm în mers. Paharele de lapte de soia rece transpiră în mâinile noastre, condensul se strânge în picături, picăturile în râuleţe, apa şiroind pe degete de la o articulaţie la alta.
64
— Shenme shi… hunxie? întreb eu.
Ochii ei sclipesc. Îi place când încerc să vorbesc mandarina.
— Hunxie, repetă ea, şi începe să explice termenul.
În cele din urmă, înţeleg că înseamnă birasial. Şi apoi recunosc părţile, ca atunci când în sfârşit vezi formele din nori: Hun.
Amestecat. Xie. Sânge.
Acasă, unii oameni spun că sunt exotică sau străină. Câteodată
chiar ca pe un compliment. Presupun că nu-şi dau seama că sună de parcă aş fi un soi de animal expus la zoo.
Odată, doi tipi la şcoală m-au întrebat:
— Ce eşti tu?
Fiindcă eu tăceam, unul dintre ei a spus:
— Eşti parţial hispanică sau ce?
Când le-am spus că mama este taiwaneză, celălalt tip l-a bătut pe prietenul său pe umăr:
— Adică un fel de asiatică. Îmi datorezi cinci.
Nu mi-au mai spus nimic şi au plecat, râzând singuri.
Nu se întâmplă în fiecare zi, dar se întâmplă destul de adesea cât să devină o aluzie regulată: oamenii mă văd diferită.
Iar acum, când sunt atât de direct numită hunxie – sânge amestecat – ca o etichetă tipărită şi lipită pe fruntea mea… face să mi se răsucească în stomac ceva, într-un mod albastru-violet-închis.
Înapoi, în apartament, waigong leneveşte pe canapea, acaparând toate pernuţele sub spate şi coate. Se uită fix la televizor, urmărind un film muzical cu volumul dat la minimum. Mai mulţi asiatici dansează într-un tunel hexagonal plin cu lumini intermitente.
Ecranul explodează într-o ploaie măruntă de pene.
Waipo îi dă un dan bing şi nişte lapte de soia, apoi se duce la altar.
Degetele ei tremurătoare sunt surprinzător de sigure cu chibritul.
Flacăra îi urmează mâna precum coada unei comete, stabilizându-se într-un punct de lumină când o atinge de tămâie. Mirosul lemnos se răspândeşte prin cameră. Privesc bucla leneşă de fum şi mă gândesc la beţişoarele negre care se află în cutia din camera mea. Aici nu sunt şoapte. Pe acela să mi le fi imaginat doar?
Lângă bolul de tămâie este o vază largă de ceramică pictată cu dragoni albaştri, iar luciul ei reflectă atât lumina, cât şi umbrele.
65
Fumul cenuşiu face piruete în faţa dragonilor. Pentru un moment, unul dintre ei pare că-şi întoarce gâtul ca să se uite la mine, cu dinţii descoperiţi şi ghearele răşchirate. O clipire, şi fumul se mută.
Dragonul este din nou bidimensional şi nemişcat, privind într-o parte, în direcţia unei fotografii neînrămate, sprijinite de marginea unui bol cu fructe.
Nu observasem poza. Este aproape cât palma mea, tocită şi acoperită de urme de degete: două fetiţe stând ţepene pe scaune cu spătarul înalt. O copie ştearsă a fotografiei pe care am găsit-o în cutie, cea despre care l-am întrebat pe tata.
— Waipo… am început eu.
Dar înainte să pot găsi cuvintele ca să întreb despre fete, un cirip-cirip-cirip-cirip-cirip-cirip-cirip asurzitor umple apartamentul. La început, cred că este o pasăre adevărată, dar când face din nou cirip-cirip-cirip-cirip-cirip-cirip-cirip, e prea ritmat, prea exact. Am învăţat calitatea precisă şi aplatizată a mostrelor audio urmărindu-l pe Axel lucrând la compoziţiile lui, şi asta este cam la fel – o pasăre înregistrată, un ciripit repetat.
Waipo înghite ultima bucăţică din fantuan şi se grăbeşte să
deschidă uşa apartamentului.
Este un curier, cu un pachet în braţe.
Bunica se lansează numaidecât într-o conversaţie rapidă şi animată. Cuvintele ei sună complet diferit – vocalele mai largi, consoanele vin mai repede, mai puternice, silabele se lovesc şi se întorc. A trecut de la mandarină la taiwaneză. Expresiile îmi sunt complet necunoscute.
Curierul pleacă, dar când waipo se dă la o parte, o femeie tânără şi palidă intră în apartament. Are o bluză imprimată cu trandafiri imenşi, în nuanţe de roz şi verde. E mai mare decât mine, poate de vârsta colegiului. Poate chiar mai în vârstă de atât. Mă aşez mai bine în scaun, adâncindu-mă în tricoul meu larg şi în jeanşi. Nu am împachetat mai mult decât lucrurile pe care le port de obicei acasă, alese ţinând cont de posibilitatea că aş putea să mă murdăresc de cărbune sau de vopsea.
Waipo este încă veselă, zornăind cuvintele, acum gesticulând în direcţia mea, pronunţându-mi numele. Deschide cutia cu un cuţit de
66
