murdăresc pe degete de praful cenuşiu care o acoperă în strat gros.
Dedesubt, cutia este de un portocaliu de gălbenea ofilită şi are nişte ideograme chinezeşti pictate vertical, în roşu: Singura ideogramă pe care o recunosc este cea din două linii. Ren.
Înseamnă oameni.
Capacul se deschide uşor, ca la o cutie de pantofi, hârşâind stins, de parcă m-ar avertiza despre conţinut: beţişoare lungi mirosind a fum, a distrugere şi a chibrituri folosite. Un miros ca un amestec de culori topindu-se în întuneric.
Tămâie. Aproximativ cu aceeaşi dimensiune şi formă ca beţişoarele care ard pe altarul bunicului, doar că astea sunt negre şi solide. Ridic unul cu grijă, copleşită de dorinţa puternică de a-l aprinde. Îl ţin cu două degete şi mi se pare straniu de fierbinte, ca încins la soare.
Şi apoi: şoaptele. Voci firave ca o părere venind dinspre tămâie.
53
Duc beţigaşul la ureche…
O bătaie în uşă mă face să tresar.
— Aşteaptă – deng yixia! strig eu, chinuindu-mă să îndes cutia şi pana înapoi în sertar şi aruncându-mă pe pat în clipa în care uşa se deschide.
Waipo se uită la mine din prag, şovăind.
— Bună! spun eu, inima bubuindu-mi în urechi.
Nu ştiu de ce mă simt de parcă am ceva de ascuns. De ce sunt ciudat de tensionată.
Bunica îmi face semn să vin afară din cameră.
— Lai chi zaocan, spune ea.
Zaocan. Micul dejun. Aşa e. Un ghimpe de căinţă – m-au aşteptat pe mine tot timpul ăsta?
Privirea îi cade pe ceva de lângă pat. Se duce direct la noptieră şi ia lănţişorul mamei, ţinând pandantivul cu cicadă în lumină, într-un mănunchi de raze care se furişează pe după draperie. Jadul prinde lumina şi devine opalescent. Ea arată spre mine şi zâmbeşte, în timp ce-mi spune ceva.
Tot ce înţeleg este ni. Tu. Înainte să pot încerca să ghicesc, se apleacă peste mine, dându-mi părul într-o parte şi prinzându-mi lănţişorul la gât.
Greutatea cicadei de jad mi se aşază în capul pieptului. Waipo îmi ia mâna, săltându-mă în picioare.
Pe masa din sufragerie este multă mâncare. Recunosc gogoşile prăjite care strălucesc de ulei, youtiao – preferatele mamei, îmi amintesc cu durere. Şi lipia dreptunghiulară, shaobing. Apoi sunt lucruri pe care nu le-am mai văzut niciodată. Prăjituri pătrate, gătite la aburi şi stropite cu sos caramel. Un bol cu un fel de legume deschise la culoare şi poroase. Clătite alb-strălucitoare, tăiate felii. O
supă ciudată, maronie.
Gâtul mi se strânge. Nu aveam parte prea des de mic dejunuri taiwaneze – doar de două ori pe an, când avea mama chef să meargă
la unul din magazinele cu specific asiatic –, dar raritatea le făcea o desfătare. Axel şi cu mine, ocazional şi tata, dacă era cu noi, ne îndopam atât de mult, încât eram nevoiţi să sărim peste masa de prânz.
54
Mă gândesc la zilele când venea acasă cu toate ingredientele pentru o masă ca asta. Să fi fost acelea zilele când îi era dor de Taiwan? Când îi era dor de familie? Aproape mă convinsese că
încetase să-i mai pese de ai ei.
Waigong este deja aşezat la masă, cu bastonul de lemn sprijinit de tăblie, lângă cotul lui. Ia una dintre lipiile cu susan şi o desface pe din două, ca nişte aripi de fluture. Pune la mijloc o bucată de gogoaşă şi înmoaie totul în laptele de soia – exact cum ar fi mâncat-o şi mama.
Pandantivul mi se pare că atârnă mai greu şi ridic mâna să pipăi cicada. Încerc să-mi imaginez bunicii cu treizeci de ani mai tineri, aşezaţi la o masă rotundă exact ca asta, zâmbindu-i mamei, în locul meu.
55
17
În liniştea apăsătoare a nopţii, sunt în sfârşit din nou singură în camera mea.
Am petrecut ziua topindu-mă în soare, urmărind-o pe waipo prin piaţa deschisă, unde peştii întregi erau întinşi pe un pat de gheaţă în găleţi de plastic viu colorat şi ananasul era clădit în redute înalte pe cărucioare metalice. O femeie îşi împingea câinele într-un cărucior, ducându-se să cumpere un pui întreg cu pielea neagră. După aceea, waipo a cumpărat câte un ceai de tapioca şi ne-am aşezat pe o bancă
în parc – oamenii ne priveau lung, în timp ce sorbeam din ceai cu paie groase.
Era atât de diferit de parcurile de acasă, plin de copaci groşi, drapaţi cu bărbi de iederă maro, crescută la întâmplare. Flori ca nişte stele, cu parfum de citrice. Frunze lungi, fluturând ca steagurile, verzi pe deasupra şi ruginii pe dedesubt.
Ne uitam la copiii care alergau pe o potecuţă către un mic teren de joacă. Zmeie împrăştiate pe cer ca nişte confetti – un fluture, o pasăre phoenix, o maimuţă înaripată.
Era genul de scenă pe gustul lui Axel. El şi-ar fi scos acuarelele, de care nu se despărţea, şi ne-ar fi silit să stăm până ar fi obţinut cel puţin două planşe. Odată ajuns acasă, din tuşele iuţi de culoare ar fi făcut o compoziţie audio, caldă şi delicioasă. Zmeiele s-ar fi transformat în arpegii. Copiii ar fi devenit mici zeităţi de timpane cutreierând pământul în tempoul şapte-opt. Pentru Axel, acuarelele sunt felul lui de a-şi lua notiţe – forma lui personală de stenografie.
Îşi foloseşte culorile ca repere pentru compoziţii muzicale, producând piese pe care el le numeşte de operă electronică.
Nici când waipo şi cu mine ne-am întors acasă, nici când am luat cina cu waigong, nu m-am putut opri să mă gândesc ce ar face şi ce ar spune Axel dacă ar fi fost cu noi.
Nu îl anunţasem că plecam în Taiwan. Îl văd în minte, apărând pe terasa noastră, sunând la uşă, ciocănind cu putere. Îl văd păşind înapoi, numărând clipele trecute ca un acompaniator de pian,
