Camera se reaşază. Ciulesc urechea, dar niciun sunet nu-mi dă de ştire că el m-a auzit.
Nu mai are rost să încerc să dorm. Nu de asta am nevoie acum. Mă
ridic şi-mi iau laptopul în poală, lăsând lumina crudă a ecranului să
inunde sufrageria într-o strălucire rece. Mă calmează să văd totul mai clar, să observ colţurile ascuţite ale banchetei pianului, faldurile drepte ale perdelelor din faţa ferestrei.
Când scriu cuvântul sinucidere, mâinile jilave îmi alunecă pe tastatură şi sunt aproape sigură că tata, sus, în patul improvizat în biroul său, mă poate auzi tastând fiecare literă în parte. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să mă întorc la cabinetul doctorului O’Brien, să-i suport vocea nazală şi să răspund la întrebări despre cum „fac faţă” – adică exact ceea ce se va întâmpla, dacă tata prinde de veste ce anume caut eu pe internet.
Mă adâncesc în canapeaua veche şi-mi strecor picioarele goale sub o grămadă de perne, înainte de a prefira rezultatele căutării.
Link după link, pagină după pagină. Cuvintele se îngrămădesc pe ecran, se târăsc peste tot, se estompează ca picăturile de ploaie pe un geam şi se intensifică din nou, înţepându-mi ochii.
Stomacul îmi urcă în gât, de parc-aş fi în vârful unui montaigne
32
russe şi tocmai încep să cobor vertiginos. Numai că nu e niciun moment de respiro. Ci doar tensiunea asta, al cărei laţ se strânge din ce în ce mai tare, strivindu-mi organele, tăindu-mi respiraţia şi ameninţând să-mi întoarcă ultima cină.
Ce aflu este că existau toate probabilităţile ca mama să nu moară.
Cineva ar fi putut să dea peste ea înainte de a pierde prea mult sânge.
Stomacul ei ar fi trebuit să se revolte şi să elimine pastilele înghiţite.
Nu pot să nu mă întreb despre durerea fizică implicată. Încerc să-mi imaginez o suferinţă atât de mare pe lângă care moartea să fie de preferat. Aşa mi-a explicat doctorul O’Brien. Că mama suferea.
Suferea suferea suferea.
Cuvântul se învârte în capul meu până ce silabele îşi pierd contururile şi înţelesul se perverteşte. Cuvântul începe să sune ca o plantă, sau ca un nume, sau poate ca o piatră semipreţioasă. Încerc să
mă gândesc la o culoare corespunzătoare, dar tot ce-mi vine în minte este întunecimea sângelui uscat.
Pot doar să sper că, devenind pasăre, mama a scăpat de suferinţă.
Tata tot nu mă crede în privinţa păsării.
Ar fi vreo diferenţă dacă m-ar crede?
Oare nu este datoria ta de părinte să-ţi crezi fiica şi atunci când nimeni altcineva nu o face? Mai ales când ea are nevoie de încrederea ta mai mult decât a avut vreodată nevoie de ceva de la tine?
Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât încrederea mi se pare că e suprema definiţie a familiei. Familia mea este cam fracturată. Aşa a fost mereu.
Odată, în clasa întâi, învăţătoarea ne-a pus să ne facem arborii genealogici. Îmi amintesc că am decupat formele pentru mama şi tata, bunica şi bunicul. Îmi amintesc cum am făcut un trunchi dintr-o cutie de cereale întoarsă pe dos şi cum am tăiat norişori din carton multicolor, să-i folosesc pe post de frunze.
Nu mi-a plăcut deloc cum a ieşit. Arborele meu era dezechilibrat.
Mama nu era orfană, dar aşa părea, când învăţătoarea a expus arborele meu la panou. Majoritatea copiilor făcuseră arbori perfect simetrici.
După şcoală, în ziua aceea, m-am dus acasă şi am întrebat:
— Cum se face că nu-i vedem niciodată pe bunicii mei?
33
— Ce vrei să spui? a zis mama. O vedem pe bunica în fiecare săptămână.
— Dar mama şi tatăl tău? am specificat eu. Cum se face că nu petrecem niciodată Ziua Recunoştinţei cu ei?
— Ei locuiesc prea departe, mi-a răspuns ea scurt.
Nu am înţeles atunci cu ce am greşit, dar am priceput că nu mai trebuia să întreb despre bunica şi bunicul din partea ei.
Am încercat din nou la gimnaziu, când profesorul de ştiinţe sociale ne-a predat un capitol despre culturile din Asia de Est.
— Domnul Steinberg m-a întrebat dacă în familia noastră a avut cineva Picioare Lotus1.
— De ce te-a întrebat aşa ceva? a zis mama aproape defensiv şi-mi amintesc cum şi-a ridicat privirea de la cuţit şi tocător, cu o expresie stranie, albastră.
— I-am spus că ai crescut în Taiwan, i-am explicat eu.
A făcut o pauză privind în sus, cu colţul ochilor.
— Cred că bunica mea din China, străbunica ta, a avut Picioare Lotus.
— Dar nu şi mama ta?
— Nu.
