Un val ciudat de uşurare mă înfioară. Anevrism. Nu intenţionat.
Nu ca mama.
Bliţ.
Mama stă într-un colţ, ţinând un telefon butucănos de plastic între ureche şi umăr. Faţa îi este îndreptată către perete, să nu-i poată citi nimeni expresia. Împinge spiralele cordonului de telefon pe index, buclă cu buclă, adunându-le până ce degetul este complet acoperit.
Prin receptor se aude sunetul vocii unui bărbat tânăr, o voce uşor subţiată, aşa că îmi ia un moment să realizez că este tata.
— Tu cum eşti? întreabă Brian.
— Sunt bine, spune Dory, liniştită, puţin timidă.
246
Atunci realizez că waipo stă la doar câţiva paşi depărtare, în bucătărie, ascultând atentă conversaţia, cu o expresie ciudată.
— Mi-e dor de tine, spune Brian.
— Şi mie de tine, răspunde încet Dory.
— Te pot auzi părinţii vorbind la telefon? întreabă el.
— Da. Dar ei nu înţeleg. Este în regulă.
Se aude cum el trage aer în piept.
— Vin să te văd.
Dory face o pauză. Forma umerilor i se schimbă. Ridică o mână ca să prindă telefonul mai strâns.
— Serios? Vii în Taiwan?
— Da. Şi dacă părinţii tăi vor dori să mă întâlnească… aş vrea să-i văd.
Ea dă din cap uşor, fără cuvinte.
— Dory? M-ai auzit?
— Da, spune ea în final, cu vocea îngroşată de emoţie.
Vocea lui Brian scade un ton.
— Eşti bine?
Ea dă din cap din nou, deşi el nu poate vedea.
— Da. Sunt bine. Acum trebuie să închid.
— Bine. La revedere, Dory.
— La revedere, şopteşte ea.
Când închide, waipo iese din bucătărie, postându-se în faţa ei.
— Cine a fost? Cu cine ai vorbit?
— Cu un coleg, răspunde Dory.
— Ce coleg? Un coleg american? Din vară?
— Da.
— De ce-ţi suna vocea atât de ciudat? întreabă waipo.
— Nu-mi suna ciudat, spune Dory, fără să se uite în ochii ei. Îşi priveşte ceasul.
— Mă duc la piaţă acum, înainte să dispară cele mai bune legume.
Waipo nu spune nimic, dar se întoarce, încruntată.
În timp ce Dory îşi încalţă pantofii, se preface că nu aude discuţia părinţilor din cealaltă cameră.
— Cine era? întreabă waigong.
— A spus că era un coleg.
247
