Waipo nu pare fericită.
— Cred că era el.
— Americanul?
— Da. Îi vorbea în engleză.
— Nu poate să aibă prieten un american. Trebuie să se mărite cu un chinez. Trebuie.
— Spune-i tu! zice waipo. Se poartă ciudat.
Dory închide uşa în spatele ei cât de încet poate şi fuge scări.
Lumina se schimbă. Amintirile se retrag.
248
75
Jingling. A murit atât de tânără. Cum de n-am ştiut niciodată?
Şi bunicii… nu mi-am închipuit niciodată că pentru ei conta atât de mult pe cine iubea mama. Este greu să mi-i imaginez atât de severi, atât de autoritari. De ce avea importanţă dacă mama se mărita cu cineva care nu era chinez sau taiwanez sau asiatic? Şi, atunci, ce gândesc despre mine, produsul fiicei lor şi al unui bărbat alb?
Mă întreb dacă waipo şi waigong încă mai simt aşa. Mă întreb dacă
ăsta este motivul pentru care tata a plecat… dacă-i era insuportabil să
fie cu ei.
Cum au crezut părinţii mei că pot construi o familie cu atât de multe secrete în jur? Este ca şi cum ai ridica o casă deasupra unei reţele de şanţuri şi nisip mişcător şi te-ai ruga să reziste fundaţia. Nu-i de mirare că ne-am destrămat.
Telefonul meu anunţă sosirea unui mesaj.
DE LA: axeldereckmoreno@gmail.com
CĂTRE: leighinsandalwoodred@gmail.com
SUBIECT: (fără subiect)
Apăs pe buton ca să-l deschid, dar durează un timp până se încarcă.
Nu-i niciun cuvânt scris în mesaj. Doar o imagine pe care nu am văzut-o niciodată. O acuarelă pictată de Axel, reprezentând o pisică
pe masa din bucătărie, întorcându-şi mustăţile în sus către bărbia mamei.
Se uită una la cealaltă de parcă nu mai există nimeni altcineva pe lume.
249
76
TOAMNA, CLASA A ZECEA
Copacii se schimbaseră, mulţi scuturându-se deja de frunzele ruginite. Bucăţele sfărâmicioase de toamnă erau răspândite pe pajiştea noastră. Aerul înţepa, cu vreo zece grade mai rece decât eram pregătită.
Decoraţiunile de Halloween acaparaseră lumea. Treceam pe lângă
sperietori, puse pe câmpuri, în drum spre şcoală. Aproape în fiecare fereastră erau stickere cu fantome şi vrăjitoare şi Frankensteini.
Dovleci sculptaţi, cu lumânări în burtă.
Când am ajuns acasă, în acea după-amiază friguroasă, nici n-am clipit văzând pisica de pe băncuţa de la pian. Mintea mea a împins-o înapoi pe terasă fără şovăire. Era o altă decoraţiune, o creatură
neagră, perfectă pentru ora de vrăjitorie.
Mi-am scos jacheta şi pisica a sărit pe ea . Asta mi-a atras atenţia.
— Hm, bună! am strigat eu, în casă.
— La naiba!
Ceva greu a bufnit pe podea.
— Au, rahat! Au, au, au!
