— De fapt, nu este.
— Când zic „iubitoare de pisici”, mă gândesc la mama Leannei, care era crescătoare şi acum jurizează prezentări de pisici.
— Sună a viaţă senzaţională, am spus eu cu sarcasm.
Axel îşi ridică sprâncenele.
— Aşadar, de ce a adus-o, de fapt, tatăl tău pe Meimei?
Am ridicat din umeri, întorcând o foaie nouă în caietul meu de desen.
— Cine ştie? Poate a crezut că un câine ar fi prea multă bătaie de cap.
— Dar de ce un animal de companie?
— Ca să-i dea mamei un motiv să se scoale din pat.
Axel era tăcut. Notele încetaseră. Se întoarse în scaunul care scârţâia ca să se uite la mine.
— Se simte bine?
Am ridicat din nou din umeri.
— Vrei să vorbeşti despre asta?
Ceva din tonul lui mă făcu să mă opresc şi să mă uit în sus. Am lăsat cărbunele.
— E ceva ce nu mi-ai spus, nu-i aşa? zise el.
— Cum adică? am zis eu şi un bec roşu de neon se aprinse alarmat în capul meu: prostii prostii prostii.
— Haide, Leigh! Sunt îngrijorat.
Axel îşi încrucişă braţele şi eu am aşteptat numărând până la treizeci, sperând că poate o să renunţe. Nu o făcu.
— Se… luptă, i-am spus eu.
— Cu ce?
— Cu toate? Nu sunt sigură.
Se uită la mine şi eu mi-am ridicat brusc braţele, exasperată.
— Vorbesc serios! Nu ştiu. Nu vrea să-mi vorbească despre asta.
Dar se pare că fiecare lucru mărunt este ca un obstacol de netrecut pentru ea. Şi când este deprimată… e destul de rău.
El încuviinţă tăcut din cap.
— Ăsta este motivul pentru care m-au trimis în tabăra aia
254
groaznică de vară. Să nu fiu acasă când a făcut tratamentul.
— Ce tratament? a întrebat Axel.
— Ceva cu electro nu-ştiu-cum. Terapie electroconvulsivă. Cu şocuri electrice.
— Aoleu!
Am suflat prelung pe nări.
— Mda.
— Puteai să-mi spui, Leigh.
Ochii mi se fixară în podea.
— Prin urmare, ea… ea are…
Practic puteam să-i aud rotiţele învârtindu-se în cap în timp ce căuta o etichetă, un calificativ, o descriere.
Cuvântul depresie ţâşni în capul meu. Depresie depresie depresie.
Asta avea ea de fapt? Ştiam că există şi alte tulburări de comportament, alte condiţii şi dezechilibre chimice.
Depresie. Am deschis gura să-l pronunţ, dar cuvântul refuză să se formeze. De ce era atât de greu să vorbesc despre asta? De ce starea mamei era aşa un mare secret?
