Mi se face pielea de găină.
— Care cenuşă?
Mama mama mama.
— Cenuşa lui Chen Jingling, spune el şi waipo îşi ridică brusc capul.
Nu a mamei. A surorii ei, mătuşa mea.
— I-au împrăştiat cenuşa aici?
— Nu, spune Fred cu emfază. În nord. Mai departe.
Îmi observă expresia.
— Să nu-i spui soţiei mele. Ea crede că voi sunteţi nişte cliente obişnuite.
Mintea mi se învârte şi mă uit la bunica, dar faţa ei este întoarsă
către geam.
— Ştii cine sunt eu? spune Fred atunci, cu vocea mai moale, mai puţin ţâfnoasă.
Clatin din cap.
Dar nu mă lămureşte, nu mai spune nimic.
În jurul nostru munţii se ridică mai sus şi mai sus în albastrul cenuşiu şi vineţiu. Cu cât urcăm, cu atât văd mai bine apa, calmă, încă bleu-cenuşiu, care se întinde la nesfârşit.
Părăsim drumul principal, maşina gâfâind pe o pantă abruptă, până ajunge să intre pe o alee, între două clădiri.
— Veniţi! spune el. O să vă arăt camera voastră.
257
Deschide o uşă grea şi ne conduce dincolo de o sală mare, cu mese şi scaune, apoi de-a lungul unui coridor, către o uşă cu numărul A3.
— Iată cheia.
Fred ridică o mână şi loveşte în lemn de trei ori cu încheieturile degetelor.
— Asta este camera noastră? întreb eu.
— Da.
— Atunci, de ce baţi la uşă?
Imediat mă simt stânjenită că am întrebat.
El se uită la mine un moment.
— Gui yue hui peng dao gui. Ştii expresia?
Bunica îi aruncă o privire dojenitoare. Eu clatin din cap.
— Înseamnă că, în timpul Lunii Fantomelor, o să dai peste fantome. Întotdeauna să baţi la uşă înainte de a intra într-o cameră
de hotel sau pensiune, în semn de respect pentru fantome. Şi mai cu seamă acum… când este Luna Fantomelor.
Deschide uşa, ne dă cheia şi ne lasă singure.
Camera este mică şi bine luminată. Waipo îşi scoate pantofii şi îşi ia papucii. Fac şi eu la fel.
De cealaltă parte a unui paravan decorativ pliabil sunt două paturi joase şi o noptieră. Deasupra lor, pe perete, două evantaie frumos pictate. Unul, cu o pereche de cocostârci roşii încoronaţi, celălalt, cu o pasăre phoenix care coboară din zbor. Penele cozii au forme de lacrimi, ca penele de fazan, sunt lungi şi atârnă. Păsări. Mi se ridică
părul în cap.
Un ciocănit la uşă mă face să tresar.
Când deschidem, Fred spune:
— Iată o hartă. Vezi asta? Este partea din spate a unei străzi vechi.
Mergeţi pe scări în jos, faceţi la dreapta şi acolo este strada veche.
Puteţi mânca o mulţime de lucruri – xiaochi. Înţelegi?
Mâncăruri mici, mi-o amintesc eu pe Feng spunând.
