— Baozi, spune waipo, împingând coşul la mijloc, unde putem ajunge amândouă.
Un şerveţel alb se desprinde de sub coşul de bambus.
De fapt, nu-i un şerveţel. E un petic de hârtie, umed de condensul chiflelor fierbinţi, pe care văd că este scris ceva. Îmi trebuie câteva secunde şi câteva degete pricepute ca să-l deschid. Scris de mână, cu cerneală albastră:
De-aş putea să te văd într-un an,
Aş sufla lunile în boluri,
Le-aş pune în separaţi recipienţi,
Până le-ar veni vremea.14
Asta-i tot. Nimic altceva.
Ce naiba e asta?
Ştiu, din instinct pur şi nezdruncinat, că este de Emily Dickinson.
— Shenme? întreabă waipo, văzându-mi faţa.
N-am nicio idee cum să-i răspund. Tremurul începe de la vârful degetelor de la picioare, făcându-şi loc în sus spre restul corpului.
Sunt un cutremur. În orice moment sunt gata să mă despic în bucăţi.
Strângând tare hârtia cu poezia, mă ridic şi o caut pe chelneriţa 14 De-aş putea să te văd într-un an, traducere de Victor Ştir, în volumul Emily Dickinson, Poezii de iubire, editura Karuna, Bistriţa, 2009.
261
care ne-a servit.
— Bună! Scuze!
O altă femeie vine şi-mi spune ceva în mandarină.
— Vreau să ştiu cine ne-a dat asta nouă, îi spun eu, ţinând în sus pătratul de hârtie ud.
Ea se uită la mine nedumerită.
— Vorbeşti engleză? E cineva care vorbeşte engleză?
— Deng yixia, spune ea şi se întoarce repede, îndepărtându-se clic-clic-clic pe tocurile ei.
Încerc să-mi potolesc panica.
Bunica s-a ridicat şi ea. Îmi ia poezia din mână, sprâncenele ei unindu-se la vederea cuvintelor englezeşti.
— Shenme? spune ea din nou.
Câteva minute mai târziu, apare Fred. Se încruntă la noi.
— V-am spus să vă purtaţi ca nişte cliente normale!
Înainte să pot spune ceva, waipo începe să turuie. Arată la bucata de hârtie din mâna mea.
— Încerc să aflu cine ne-a dat asta, spun eu. Era sub baozi.
Fred smulge hârtia şi o citeşte, ochii lui plimbându-se nerăbdători peste versuri.
— Ce-i asta?
— Cred că este o poezie de Emily Dickinson.
— Emily Dickinson, spune el, încet.
Şi repetă, chiar mai încet:
— Emily Dickinson.
— Da. Ştii… cine e?
El clatină din cap. Dar apoi, un moment mai târziu, face ochii mari. Trage un scaun din apropiere şi se aşază la capătul separeului nostru.
— Ştiu numele ăsta, Emily Dickinson. Noi am ars o poezie de Emily Dickinson la nuntă.
— Ce nuntă? întreb eu brusc.
Vocea lui coboară.
