Îşi ridică sprâncenele.
— Văd şi aud şi simt destul ca să ştiu că este acolo.
— Ai văzut vreodată alte fantome?
Fred pare supărat din nou. Dă un bobârnac ţigării cu vârful degetului mare. Pe masă cade puţin scrum.
— De ce întrebi?
— Pari să ştii o mulţime despre fantome.
— Bineînţeles, spune el aproape smerit. Am fost căsătorit cu o fantomă.
Priveşte departe, spre apă, şi ceva se îmblânzeşte în expresia lui.
Vocea îi coboară.
— Este Luna Fantomelor. Nu-i potrivit să pui astfel de întrebări.
Mai ales aici.
— De ce mai ales aici?
— Suntem aproape de Jilong. Festivalul Fantomelor din Jilong este atât de mare, că atrage o mulţime de fantome. Şi din pricina concentraţiei mai mari de fantome, sunt mai uşor de văzut de către cei vii. Ca atunci când ai văzut spiritele în copaci. Când fantomele vin aici, devin mai vizibile. Ţi-am mai spus, Gui yue hui peng dao gui.
Fred stinge ţigara strivind-o de marginea balconului şi se ridică.
— Mă duc la culcare. Vrei să mai stai aici?
— Da, cred că o să mai rămân puţin.
— Bine. Să închizi uşa. Nu sta prea târziu. Nu uita… este Luna Fantomelor.
Ascult zgomotul paşilor lui stingându-se pe scări, până ce nu mai aud decât foşnetul vântului prin copaci şi câte o maşină sau o motocicletă trecând pe drumul de jos.
Aştept până ce mă cuprinde frigul şi pielea mea este rece la atingere, ca pielea de găină. Când în sfârşit mă pregătesc să plec, aud
267
ceva.
Aripi. Pale de vânt, pulsând ritmic.
Clipesc, şi iată pasărea, imensă şi frumoasă ca prima oară când am văzut-o. Penele cele mai roşii sunt acum aproape violet de la întuneric, unse cu lumina uleioasă a lunii, lungi şi ascuţite şi curbate.
Se lasă în jos. Se întoarce şi pluteşte în cercuri deasupra capului, descriind opturi prin aer, lunecând graţios pe cer.
De fiecare dată când se îndepărtează, sunt sigură că a plecat de tot, dar peste o clipă o văd întorcându-se.
Este insistenţă şi bucurie în felul în care se înalţă – mai sus, cu fiecare bătaie puternică a aripilor. Face un arc prin aer şi coboară din nou. Penele cele mai lungi atârnă în urma ei precum coada zmeului, precum panglicile dansatorului.
Mă ridic, sar cât pot de sus, fluturându-mi braţele pe deasupra capului.
De ce nu vrea să coboare ca să-mi vorbească?
Vreau să vă amintiţi
Este imposibil să ştiu dacă m-a văzut. Dar nu pot să nu cred că ştie că e privită. Plonjează, se întoarce, bate din aripi şi se ridică.
— Mama! strig eu, cuvântul căţărându-se în sfârşit pe gâtlejul meu până sus.
Silabele rup vraja.
Sus, pasărea ezită doar o milisecundă. Plonjează încă o dată şi apoi dispare.
268
80
Patruzeci şi şapte de zile.
Toate culorile din jurul meu sunt suprasaturate şi topite. Albastru neon curge din cer. Verde intens se varsă în mare, pe drumuri. Capul îmi zvâcneşte. Coastele mă dor. Presupun că din cauza asta se spune că somnul este important.
Cea de-a patruzeci şi şaptea zi a trecut cât ai clipi. Micul dejun. Un templu. Autobuzul. Transfer pe o altă linie. Întoarcerea acasă.
