Timpul, dispărut.
— Aţi găsit ceva în Jiufen? întreabă Feng.
Două zile rămase. Două zile ca s-o găsesc.
Am atâta nevoie de somn! N-am putut să dorm deloc azi-noapte, după ce pasărea a zburat. Am rămas pe balcon, privind cerul până
dimineaţă. Soarele s-a târât peste apă, înghiontind lumea să se trezească şi bucle lungi de ceaţă s-au ridicat pe munte ca o trenă de spirite. Pasărea nu s-a întors.
— L-am cunoscut pe Fred. Cel care s-a însurat cu fantoma lui Jingling, îi spun eu lui Feng.
Degetele ei trag de un fir din tivul bluzei cu margarete imprimate.
— Biata Jingling, spune Feng. Ea… ei bine. Pun rămăşag că şi-ar fi dorit să aibă şansa să se îndrăgostească înainte să moară.
Cerul este indigo catifelat, cu o idee de nori argintii.
Mama mi-a spus odată: Norii pe care-i vezi noaptea sunt plini de promisiuni.
— Şi eu am văzut pasărea, îi spun lui Feng. Şi cred că şi ea m-a
269
văzut. Dar nu a coborât. Nu a…
Vocea mi se frânge şi dintr-odată nu-mi ajunge aerul.
— Poate că nu avea nevoie, spune Feng foarte repede. Poate că era suficient.
— Ce vrei să spui? Mi-a cerut să vin în Taiwan… că are ceva să-mi spună.
— Poate că, de fapt, are nevoie doar să-şi aducă aminte. Şi să fie amintită.
În piaţa de noapte, fumul dansează în aer, trecând pe lângă noi ca nişte văluri lungi. Sorb dintr-un bol de supă plin cu pătrăţele mari de tăiţei din orez plat – o delicatesă pe care Feng a comandat-o pentru mine. Suntem doar noi două aici, aşezate pe o bancă, privind copiii jucându-se cu un câine. Sunt ghemuiţi în jurul lui, râzând de urechile lui lăţoase, mătăsoase.
Deodată, unul dintre copii sare în picioare şi începe să ţipe.
— Agong! Agong!
Mama lor vine grăbită la ei şi îi linişteşte. Ea lasă să-i curgă un şuvoi de cuvinte, prea departe să le desluşesc eu. Pare îndurerată.
— Ce se întâmplă? o întreb pe Feng.
— Fetiţa susţine că îl vede pe bunicul ei. Mama îi spune că este imposibil.
— De ce?
Feng ridică din umeri.
— Mama zice că bunicul este în ceruri. „Nu, nu este”, o contrazice fetiţa. „De unde ştii?”, întreabă mama.
Fetiţa clatină din cap.
În doar câteva ore, cea de-a patruzeci şi şaptea zi se va termina.
— Fetiţa răspunde: „Pentru că numai îngerii merg în ceruri”. Şi mama… îi spune că acum bunicul este un înger. Dar fata nu crede.
Privim în linişte cum mama îşi ia copiii şi pleacă. Fetiţa se uită
mereu peste umăr, cu privirea fixată undeva în depărtare.
— Copiii ştiu adevărul, spune Feng, cu voce foarte înceată.
Mă întorc surprinsă la ea.
270
— Cum? Ce vrei să spui?
— Nu au învăţat să umble cu un văl peste ochi. Ăsta este un obicei dobândit la maturitate. De asta fantomele nu se pot ascunde de copii.
Fantomele nu se pot ascunde de copii.
Mă gândesc la pasăre, şi la penele ei, şi la visele mele groaznice despre suferinţa şi dispariţia ei.
Mă uit la oraş, la maşini şi mopeduri, la geamuri şi lumini.
