Ce te-a făcut să vrei s-o desenezi? Găseşte emoţia!
274
Mi-am petrecut sfârşitul de săptămână în pivniţa lui Axel, cu toate accesoriile mele de desen, încercând să găsesc emoţia. Lumina era grozavă, dar mama avea unul din episoadele ei. Cel mai mic zgomot –
până şi simpla întoarcere a paginii din caietul de desen sau răcăitul slab al creionului pe foaie – o enerva.
— Nu pot să gândesc cu zgomotul tău, spunea ea, cu o voce răutăcioasă.
Sau
— Desenatul ar trebui să fie o activitate liniştită, Leigh.
Sau
— Întorci pagina atât de zgomotos!
Era mai bine să evadez şi casa lui Axel era refugiul perfect.
Refăceam desenul pe care i-l arătasem lui Nagori. Îmi era mai uşor să încep totul de la zero şi tot ce aveam era o pagină nouă, conturând uşor ce doream cu creionul.
Emoţie, am râs eu batjocoritor. Aici era suprarealism. Ce voia el să
spună cu emoţie? Trebuia să fie împletirea fantasticului cu realitatea.
Axel stătea în faţa sintetizatorului, cu spatele la mine. Nişte căşti gigantice îi acopereau urechile, dar puteam zări destul din profilul lui ca să-mi dau seama că avea ochii închişi. Era aplecat peste clape, cu umerii aduşi de parcă voia să formeze o cavitate în care să poată
colecta muzica.
Am întors o filă nouă. Mâna mi se mişca repede, desenându-l pe Axel, trăgând linii îndrăzneţe şi geometrice pentru tastatură, redând sunetul şi mişcarea în grafit.
Nu mai desenasem realist de mult timp. M-am cufundat în gândurile mele, în timp ce creionul îi explora corpul. Umerii largi.
Coatele întorcându-se graţios în timp ce mâinile trasau terenul piesei lui. Era autodidact, dar arăta frumos şi încrezător când cânta. În repetate rânduri mama se oferise să-l înveţe, dar el refuzase o lecţie gratuită. Presupun că semăna prea mult a caritate.
Sunetul clapelor se opri şi Axel se întoarse. Mi-am ridicat privirea, rămânând cu mâna deasupra paginii.
— Ce? spuse el.
— Ce?
275
Am simţit un amestec ciudat şi fierbinte de vinovăţie şi stânjeneală, de parcă mă prinsese făcând ceva rău.
— De ce te uiţi la mine aşa? spuse el.
— Aşa, cum?
Mă rugam să nu se apropie şi să vadă. Era o schiţă grăbită, dar era evident ce desenasem. Făcusem o treabă bună, surprinzând expresia corpului său.
Pe faţă i se lăţi un zâmbet ironic.
— M-ai desenat pe mine.
— Nu.
Axel se ridică în picioare şi eu am închis repede caietul.
— Să văd! spuse el, întinzând mâinile.
— Nu.
— Leigh, haide, de ce eşti aiurea?
— Nu sunt.
M-am simţit verde ca papagalul şi din nou de cinci ani.
— Nu sunt aiurea.
Chiar dacă eram. Eram aiurea. De câte ori ne desenaserăm unul pe celălalt? De câte ori stătuserăm unul lângă altul, desenându-ne tălpile?
Presupun că diferenţa era că, atunci când el nu ştia că-l desenam, părea voaierism.
El râse puţin.
