ale
măcăleandrilor.
— Păsări la intrare în loc de sonerii, murmură el, zâmbind uşor.
Mama deschide uşa, cu ochii luminoşi şi cu respiraţia tăiată.
— Ai ajuns! exclamă ea.
Este agitată, frământă într-o mână colierul de la gât.
— Ţi-am spus că o să vin.
Ea trage adânc aer în piept.
— Aşteaptă un moment…
Dinăuntru, din spatele ei, pot auzi vocile bunicilor.
— Cine e? întreabă ei.
Mama se întoarce să le răspundă.
— Cineva pe care aş vrea să-l cunoaşteţi.
Waigong apare în spatele ei şi expresia lui se schimbă de la neutră, la stupefiată şi la dezgustată.
— Cine e ăsta?
— Vorbeşte mandarina foarte bine! spune mama repede, neliniştită. A vrut să vină aici să vă cunoască şi…
— N-o să intre, spune bunicul meu cu o voce ameninţătoare. Nu e bine-venit aici.
Faţa mamei se strâmbă şi se înroşeşte de furie.
— Dar nici n-ai…
281
Waigong o ia de cot şi o dă la o parte din calea lui. Nici măcar nu se uită la tata când închide uşa.
Nu pot împiedica exclamaţia care-mi scapă printre dinţi, durerea cireşie de pumn primit în plex. Cum au putut bunicii să nu-i dea tatei nicio şansă? Ce li se părea inacceptabil la el?
El lasă florile în jos. Bate la uşă, apasă din nou pe butonul soneriei.
Niciun răspuns. Se aud doar strigătele disputei de dincolo de uşă. Se aşază pe trepte, să aştepte.
O explozie de lumină şi culorile se înclină.
Brian şi Dory împing uşile tribunalului şi ies în fugă să-şi salute prietenii. Brian zâmbeşte cu toată faţa, ţinând o umbrelă neagră
imensă deasupra capului. Voalul lui Dory flutură în vânt, pandantivul cu cicadă îi saltă la piept. Privirea îi alunecă în jos şi, pentru o fracţiune de secundă, o umbră de tristeţe o întunecă. Un zvâcnet slab de muşchi între sprâncene. Când ridică din nou privirea, trăsăturile şi-au revenit şi ea radiază din nou de fericire.
Un prieten umflă baloane roz printr-o baghetă roz de plastic. Altul aruncă petale de trandafiri. Brian şi Dory râd şi zâmbesc, ţinându-se de mâini oriunde merg, de parcă proaspăta lor căsătorie este un colac de salvare de care trebuie să se agaţe strâns. Burniţează, dar soarele trage cu ochiul printre picături. Cineva strigă să se uite după
curcubeul care va apărea cu siguranţă.
Întuneric şi o scânteie.
Mama fredonează în bucătărie, împăturind colţunaşi. Două
beţişoare înşfacă umplutura crudă. Degete agile ciupesc învelişul de aluat.
— Oh!
Se opreşte ca să-şi mângâie pântecul, zâmbind la rotunjimea care o ţine departe de masă.
— Ce păcat că n-ai s-o cunoşti niciodată pe mătuşa Jingling, îi spune ea burţii. Colţunaşii ăştia erau preferaţii ei.
O explozie de lumină.
Mama şi tata se opresc puţin, în mijlocul unei drumeţii. În jurul lor, copaci înalţi şi pestriţi. Este dimineaţa devreme – roua se prinde de pantofii lor, fire rătăcite de iarbă li se lipesc de glezne. Mama-şi cuprinde pântecul cu braţele, închipuindu-şi copilul ei plutind în
282
scobitura unei scoici, îmbăindu-se în razele piezişe ale răsăritului.
— Dar gândeşte-te la copilul nostru, spune tata. Gândeşte-te că o să crească fără o pereche de bunici. Doi oameni care sunt încă în viaţă. Imaginează-ţi-o peste zece, douăzeci de ani, purtându-ţi pică
