pentru că ai izolat-o. O să fie curioasă – cine n-ar fi?
— Brian, răspunde aspru mama, nu mai discutăm. Este decizia mea. Tu nu înţelegi.
El îşi trece o mână prin păr şi se învârte în loc, frustrat.
— Ai dreptate. Nu înţeleg.
— O să aibă orice altceva, spune mama, aproape implorator. Dar nu pot face ce-mi ceri.
Durerea din vocea ei mă înjunghie, cioburi turcoaz mi se înfig pe sub piele, blocându-mi gâtul.
— Niciodată? spune tata.
Mama se gândeşte.
— Poate, cândva, o să merg să-i văd din nou. Cândva, tu şi Leigh o să mergeţi să-i cunoaşteţi. Dar eu am nevoie de timp.
Tata lasă să-i iasă o răsuflare lungă ca un oftat.
— Bine. În regulă. Cândva.
Culori noi.
Un copilaş săltat pe un genunchi, pe o canapea de piele cunoscută.
În partea cealaltă a camerei, mâini abile dansează pe clapele albe şi negre. O sufragerie plină de căldură purpurie, de voioşie galben-păpădie şi de toate culorile iubirii, invizibile dar neîndoios prezente.
Cunosc faţa copilaşului doar datorită fotografiilor care atârnă pe pereţi în biroul tatei. Sunt eu. Micuţa Leigh, fiica lui Dory şi a lui Brian, pe vremea când toţi trei încă ne iubeam, înainte ca lucrurile să
se deterioreze oribil.
Sau fuseseră stricate de la bun început?
Bliţ.
Mama stă în bucătărie cu un şorţ legat la brâu. Părul îi ajunge până
la umăr, cele câteva şuviţe albe sunt vopsite roşii cu henna. Se opreşte la jumătate din tăiatul unei bucăţi de brânză tofu. Cuţitul îi cade din mână, rostogolindu-se zgomotos în chiuvetă. Nu-i nimeni acolo să
întrebe ce s-a întâmplat. E numai mama în bucătărie, mâinile tremură, lacrimi izvorăsc la colţul ochilor. Ochi care nu văd decât
283
cuţitul.
Bliţ.
Mama, făcându-mi cu mâna, când ies pe uşă alergând să prind autobuzul galben, şi întorcându-se apoi să se prăbuşească pe canapea. Expresia de pe faţa ei este ca a cuiva bântuit.
Bliţ.
Mama, în pivniţă, ţinând un flacon de OxyContin16 şi un borcan cu decolorant. A auzit odată că e nevoie de zece secunde până când ceea ce ai înghiţit să ajungă în stomac. Dar cât durează ca să se digere? Cât timp, dacă este lichid?
Bliţ.
Mama, sculându-se din pat în mijlocul nopţii. Păşeşte încet, uşor, evitând crăpăturile din podea. Jos, în garaj, se suie în maşină pe scaunul şoferului, strângând tare în mână cheile maşinii. Se gândeşte.
Dacă porneşte motorul. Dacă nu deschide uşa garajului. Dacă nimeni din casă nu se trezeşte şi ea adoarme la volan. Maşina nici măcar nu trebuie să se mişte din loc. Ea ar dormi pentru totdeauna.
Bliţ.
Mama, pe podeaua din baie, ghemuită ca un copil, cu faţa lipită de gresie, cu degetele mângâind în neştire aripile sculptate ale pandantivului de jad.
Bliţ.
Tata, scoţându-şi valiza pe uşa din faţă ca să plece la prima lui conferinţă. Prima lui săptămână departe de noi. O sărută pe mama şi ea zâmbeşte, dar nu e un zâmbet adevărat. Nu este un zâmbet plin.
Nu-i luminează faţa.
Tata nu observă. Este prea emoţionat. Cum de nu vede?
Duce valiza la maşina care-l aşteaptă şi se întoarce să ne zâmbească larg, în timp ce şoferul o urcă în portbagaj. O ultimă
fluturare de mână şi a plecat.
Bliţ.
Mama, deschizând uşa din spate şi stând desculţă în zăpada proaspăt aşternută.
