Şi apoi a fost rândul tatei. A surprins-o pe mama cu o cutiuţă mică
de catifea neagră. Mama nu prea purta bijuterii, cu excepţia cicadei de jad, care încă arăta anapoda. Pentru o clipă, m-am temut că tata îi luase ceva ca s-o înlocuiască, dar când ea a deschis cutia, nişte pietre mari de topaz albastru ne-au făcut cu ochiul – înşiruite într-o brăţară
289
de argint.
— Uau! spuse mama.
Părea că rămăsese fără grai… când îi dăruise el ultima oară ceva atât de strălucitor?
— Este rândul tău, Leigh, a spus tata repede, poate pentru că se simţea ciudat din pricina bănetului dat pe cadouri.
Al meu era într-o cutie. Avea o greutate plăcută. Am rupt hârtia de ambalat cu reni, am scos capacul cutiei şi, în mijlocul foiţelor protectoare, am găsit o carte. Avea coperta albă şi un titlu cu litere de tipar de culoarea neonului.
AFLĂ
PENTRU CE EŞTI
DESTINATĂ
Mi-am simţit colţurile gurii deja ridicate pentru râs, în aceeaşi secundă în care mi-am dat seama că tata nu glumea. Ăsta era într-adevăr cadoul lui pentru mine.
— Ăă, mulţumesc, am spus, luptându-mă să nu fac din cuvânt o întrebare.
— Uită-te înăuntru, m-a îndemnat tata.
Părea aproape ameţit de emoţie.
Am întors primele pagini până ce am găsit ce voia el să văd. Pe pagina de titlu, cuvântul DESTINATA fusese încercuit de o mie de ori şi prins la mijloc într-un text scris de mână. În stânga cuvântului încercuit scria: Pentru Leigh, care este, şi în dreapta: UNOR LUCRURI MĂREŢE!!!
Numele autorului – Wilson Edmund Sharpe IV – era tăiat cu un marker gros, negru. O semnătură cu înflorituri fusese adăugată
dedesubt, aproape ilizibilă, cu excepţia marginilor ascuţite are numeralului roman, IV.
— L-am întâlnit la o conferinţă, a spus tata. Promova cartea asta şi, când l-am auzit vorbind, am ştiut că trebuia să-ţi iau un exemplar semnat. Tipul lumina întreaga cameră. Ştii, i-am arătat o fotografie a noastră şi a spus că tu arăţi că ai moştenit genele mamei tale şi de bună seamă eşti foarte ambiţioasă. Are dreptate, bineînţeles…
290
— Poftim? Arăt că am moştenit genele mamei? Aşadar, clişee, am spus eu sec.
Tata şi-a lăsat capul într-o parte.
— Ce vrei să spui?
M-am folosit de degete ca să pun ghilimele în aer.
— „De bună seamă sunt ambiţioasă” pentru că sunt pe jumătate asiatică? Ştii cât de des aud asta? Sau cât de des mă întreabă oamenii dacă am o „mamă tigroaică”?
Tata a făcut o pauză lungă.
— Ei bine, la momentul acela nu m-am gândit că asta a vrut să
spună. Serios, totuşi, pariez că asta îţi va schimba viaţa. Citeşte-o, vezi dacă te ajută să-ţi dai seama ce vrei să faci.
— Ce vreau să fac, am repetat, tărăgănat.
— Ştii tu, a precizat el, să te ajute să-ţi găseşti direcţia.
— Bine, am spus. Mulţumesc.
El a privit de jur împrejurul camerei, de parcă ar fi fost nişte răspunsuri de cules din aer. Şi-a împreunat mâinile.
— Nu-ţi place.
Am ridicat din umeri.
— Nu cred că am nevoie de ea. Dar… apreciez cadoul.
Eram nesuferită? Nu puteam spune. Dar faptul că el refuza să
creadă în mine mă termina. Eram atât de sătulă de aceste conversaţii.
— Ce te vezi tu, de fapt, făcând? Peste cinci ani, să zicem.
Douăzeci. Restul vieţii tale.
— Artă.
