mai târziu.
— Serios? am spus eu. Chiar vrei să mergi?
— De ce nu?
— Este… vreau să zic, este doar o petrecere şcolară.
— E mai mult decât orice altă veche seară de dans, spuse Caro.
Este un bal. Este ca banchetul de absolvire, numai că este deschis pentru toată lumea.
Am dat din umeri.
— Nu sunt sigură că o să merg la banchetul de absolvire.
Axel veni să se aşeze pe scaunul lui, vârând trei cartofi prăjiţi în gură.
— Şi tu, Axel? întrebă Caro. Vii la Balul de Iarnă?
Mă aşteptam ca el să se strâmbe şi să-şi dea ochii peste cap, dar n-o făcu. Mestecă mai încet. Înghiţi şi se lăsă privit în timp ce deschise tacticos cutia de suc şi bău câteva înghiţituri. Mai ronţăi încă trei cartofi prăjiţi.
— Nu te grăbi, spuse Caro sec.
El ridică din umeri. Dar, în cele din urmă, spuse:
— Poate. S-ar putea să am nişte planuri în privinţa asta.
A trebuit să mă ţin, fizic, de bărbie ca să nu-mi cadă falca. Axel? La dans?
Caro ridică sprâncenele.
— Te mişti repede, omule.
Reacţia ei m-a făcut să derulez şi să mai ascult o dată cuvintele lui în minte.
Cum adică, planuri? Avea o parteneră?
297
Dar niciunul n-a continuat subiectul şi, după aceea, am uitat complet de Balul de Iarnă. Erau alte lucruri pentru care să-mi bat capul, cum ar fi portofoliul meu. Cum ar fi faptul că în fiecare zi îmi era groază să merg acasă, unde ştiam că o să găsesc toate draperiile trase, totul întunecat, aerul stătut şi îmbâcsit cu duhoarea litierei pisicii care trebuia neapărat schimbată. Stările implicite ale mamei acum erau insomnia şi migrenele, care o făceau fie violent de nervoasă, fie moale ca un melc.
Tata călătorea încă, deşi nu la fel de frecvent. În timpul şederilor acasă, noua lui misiune era să mă convingă că şcoala de artă era o idee proastă.
— Nu vezi cum te limitezi? spunea el, când eu treceam un cărbune de desen pe foaia de hârtie.
— Aş putea merge la o şcoală obişnuită care să aibă un program solid de artă şi alte chestii, răspundeam eu.
Dar se părea că, dacă acceptam şi cel mai mic compromis, el mă
presa de două ori mai mult.
— Ce-ai zice să te duci la ştiinţe? Mereu citezi diverse dovezi ştiinţifice, de pildă îţi aminteşti când mi-ai povestit totul despre pigmenţi?
Frustrarea îmi încinsese faţa.
— Pentru că mă interesează lucrurile ştiinţifice care au de-a face cu arta. Îţi aduci aminte măcar ce note am la ştiinţe?
— Bine, ai putea studia, de exemplu, contabilitatea sau economia…
şi să-ţi iei un curs de artă doar de plăcere. Nu poţi să te închizi într-o profesie nepractică…
— Tina s-a specializat în filosofie şi acum are o slujbă în marketing, despre care ea spune că nu are nimic de-a face cu diploma ei de facultate.
— Sunt mereu excepţii. Dar imaginează-ţi cât de greu trebuie să-i fi fost Tinei să obţină postul ăla.
— Dar tu, tată? Ai de gând să-mi spui că specializarea ta în studii est-asiatice a fost cel mai practic lucru?
El a dat să-mi răspundă şi s-a răzgândit, de vreo câteva ori.
— Cel puţin, mi-a oferit opţiuni solide ca să lucrez în mediul academic.
298
Nu că şcoala de artă era scopul numărul unu din viaţa mea, dar cu cât tata stăruia mai mult împotrivă, cu atât îmi doream să-i dovedesc că greşea. Că greşea într-o privinţă. Greşea în ceea ce mă privea pe mine.
Mama nu era niciodată prin preajmă la aceste conversaţii, începusem să mă întreb dacă tata nu aştepta intenţionat până ce ea nu mai era de faţă. Poate se gândea că-i rănea sentimentele, pentru că
ea îşi urmase arta ei. Ea întruchipa exact opusul a ceea ce el voia să
