conversaţia asta. M-am ridicat de pe canapea.
— Sigur, am spus.
Se ridică şi el.
300
— Grozav!
Am reuşit să-mi păstrez expresia neutră până când a plecat, dar în clipa în care uşa s-a închis, mi-am pierdut controlul asupra corpului meu. M-am luminat ca o stea şi am zâmbit până ce m-au durut obrajii.
Mai târziu, m-a apucat groaza. Aveam să merg la o petrecere dansantă. Cum e treaba cu dansurile? Şi dacă am făcut ceva greşit?
Habar n-aveam ce trebuia să poarte lumea la genul ăsta de eveniment şi nu-mi era de ajutor că, de fapt, aveam numai o zi ca să
mă lămuresc. În cele din urmă, Caro a rugat-o pe Cheslin să-mi împrumute ceva din toaletele ei şi am ales o rochie delicată şi vaporoasă, din sifon acvamarin, care mă acoperea până la glezne.
Stăteam în faţa oglinzii mari şi-mi uscam părul, încercând să-l fac să cadă mai drept.
Ce urmărise, de fapt, Axel când mă invitase să merg cu el?
Mergeam doar ca prieteni sau era ceva mai mult?
A fost neobişnuit de tăcut când m-a luat de acasă şi a rămas aşa până ce am ajuns la şcoală. N-a spus nimic despre rochie sau despre rujul de buze pe care-l luasem din sertarul mamei. Mă întrebam dacă-i displăcea tot.
L-am studiat cu coada ochiului. Peste cămaşa neagră purta o vestă
închisă la culoare cu dungi gri subţiri şi un papion argintiu. Folosise şi un nu ştiu ce produs pentru păr.
Luminile din sala de gimnastică erau discrete şi cineva atârnase o ghirlandă de beculeţe albe sus, pe grinzile tavanului. Am găsit-o pe Caro imediat – ieşea în evidenţă în smochingul ei.
— Arăţi minunat, Leigh, spuse ea.
— Într-adevăr, a întărit Cheslin.
Încă era puţin timidă cu noi, dar îmi zâmbi drăgălaş, degetele ei trăgând de fusta rochiei vintage de dantelă.
— Ar trebui s-o păstrezi. Culoarea te prinde de minune.
— Zău? am spus eu.
— Absolut. Se potriveşte şi cu şuviţa aia colorată din părul tău.
— Stai puţin – voi doi aţi venit împreună? întrebă Caro, mutându-şi privirea de la mine la Axel şi înapoi.
301
Mi-am simţit faţa învăpăiată.
— Mă duc să iau o apă minerală, spuse Axel. Tu vrei ceva?
Abia am avut timp să clatin din cap şi a dispărut în mulţime.
— Da? insistă Caro.
— Nu sunt sigură că este ce crezi tu, am zis, cu un nod în stomac.
Nu voiam să vorbesc despre asta. Cel puţin nu aici, cu două sute de alţi oameni în jurul nostru.
Dar apoi DJ-ul puse un cântec preferat de public, pentru mine vag cunoscut, şi Cheslin o luă pe Caro de braţ ca să se ducă să danseze.
Axel veni din nou la mine. Nu avea nicio apă minerală în mână, dar eu n-am spus nimic. Ne-am rezemat de un perete şi am vorbit mult timp despre fleacuri, într-un fel ciudat şi afectat. Mă ardeau degetele după caietul de desen. De ce nu ne trecuse prin minte să aducem două caiete şi creioane?
Când Axel se scuză ca să meargă la baie, eu m-am dus să-mi găsesc un scaun ca să stau jos.
De ce veniserăm aici, de fapt?
Mă gândeam la mama, singură în casă, mâncând în bucătărie mâncare rece rămasă de la prânz. Sau, mai rău, nemâncând deloc, ci înapoi în pat, învelită cu o mie de pături.
Mă gândeam la noile desene pe care le începusem. Speram să iasă
destul de bine ca Nagori să spună, în sfârşit, că aveam un portofoliu adevărat.
După o vreme, mi-a trecut prin minte că Axel trebuie să fi terminat la baie şi poate avea probleme să mă găsească. Mi-am verificat telefonul, dar nu era niciun mesaj şi nu puteam fi sigură dacă mai aveam semnal. Când ieşeam din sala de gimnastică şi mergeam către holul principal, unde puteam avea un semnal mai bun, am auzit o voce pe care am recunoscut-o. Suna aproape isterică.
— Nu pot să cred că ai venit cu ea. Parcă ai spus că nu e nimic între voi doi.
