— Eşti atât de frumoasă, ştii? Eşti… exotică.
Fiecare muşchi din corp mi se încordă.
— Ba nu sunt, am spus eu sec. Sunt americancă. Asta nu este exotic.
El îşi ridică mâinile împăciuitor.
— N-am vrut să te jignesc. Vreau doar să spun că eşti superbă.
Weston se aplecă din nou, dar eu m-am ferit, înainte să mă poată
atinge. I-am dat sacoul înapoi şi i-am întors spatele.
Axel stătea chiar lângă uşă când am intrat înapoi în sala de gimnastică, de parcă ştiuse că acolo o să fiu. Mă văzuse cu Weston?
Fiecare centimetru de piele mi se coloră în roşu-rodie.
— Sunt gata să plec când eşti şi tu, spuse el, fără să se uite în ochii mei.
— Bine. Putem pleca acum.
Dacă mi s-a părut că drumul cu maşina către Balul de Iarnă fusese ciudat, drumul înapoi a fost şi mai şi. Axel nu mi-a adresat niciun cuvânt până ce am ajuns pe aleea casei mele, când tot ce a spus a fost:
— Pe curând.
În camera mea, m-am dezbrăcat de rochia lui Cheslin şi m-am prăbuşit pe pat, cu ochii în tavan. Mi-am trecut degetele peste buze şi mi-am simţit stomacul strângându-se mai tare şi mai tare. O ciudată
nefericire se zvârcolea în mine şi mi-a luat mult ca să înţeleg ce era.
În ultimii cinci ani, fusesem convinsă că primul meu sărut va fi cu Axel.
304
89
Somn.
Somn greu, gol, clar, întunecat. Somn untos, şi moale, şi blând, şi delicios.
M-am topit în negrul cel mai negru. Mulţumesc cerului.
Întâi, vine râsul. Un sunet cristalin şi melodic. Fericit ca un buchet de flori proaspete.
Răsună cu ecou.
Răsună cu ecou.
Răsună cu ecou.
Şi undeva, răsunând cu ecou, începe să se schimbe. Melodia se deformează. Râsul se poticneşte şi se îneacă şi trece într-un suspin.
Cel mai slab suspin. Dar devine mai tare, devine răguşit şi gâfâit.
— Leigh! ţipă vocea.
Şi negrul cel mai negru începe să dispară. Începe să lucească. Şi culoarea se întunecă şi se preschimbă până ce devine roşul cel mai închis. Roşul curgător, lichid, pulsând, al unei artere care-l lasă să
iasă.
305
90
Soarele răsare. Patruzeci şi opt de zile.
Tata nu a răspuns la e-mail. Mă întreb dacă telefonul lui este mort.
Mă întreb dacă nu a fost prins de conversaţia cu vreun coleg sau de lucrul la vreun proiect şi a pierdut noţiunea timpului.
Când mă dau jos din pat, totul se întunecă şi se înceţoşează.
Podeaua se clatină foarte puţin. Lumina blândă a dimineţii îmi proiectează umbra pe perete şi-mi văd silueta transformată într-o creatură înaripată. Aripile se deschid larg şi la fel de repede se strâng din nou. Umbra mi se micşorează înapoi la forma mea. Încă simt mirosul sângelui. Încă pot auzi suspinul.
Doar un vis doar un vis doar un vis.
