întâmple toate astea. Ea e cea care mi-a trimis o cutie cu indicii.
Practic, ea mi-a spus să vin.
— Poate că numai asta a vrut, spune Feng. Poate că e de-ajuns că
eşti aici.
Clatin din cap.
— Trebuie s-o găsesc.
— Am credinţa că o s-o găseşti, spune Feng şi apoi se ridică. Îmi pare tare rău că trebuie să te părăsesc atât de repede.
— Nu, este în regulă.
— O s-o găseşti. Ştiu eu. Dar când o găseşti, promite-mi că o laşi să
plece.
—Ce?
Îmi ridic privirea.
— Las-o să plece! Las-o în pace! Este cel mai mare dar pe care-l poţi oferi unei fantome.
Cuvintele reverberează în capul meu, alb de titan, învârtindu-se şi răsucindu-se. Las-o să plece. Las-o în pace.
Feng ezită câteva momente lungi. De data asta, când i se aude vocea, sună la fel de fărâmată ca totul împrejurul nostru.
— Am văzut pasărea, Leigh.
— Ce?
— Mi-a vorbit. Mi-a spus să mă duc acasă.
— Să te duci acasă? repet eu. De ce a vorbit cu tine? Şi ce – ai de gând s-o asculţi? Ai de gând să pleci? Unde e „acasă”?
— Nu ştiu. Mie îmi place aici, zâmbeşte Feng. În orice caz, nu-ţi bate capul cu asta acum.
N-am nicio idee ce să spun. Mă gândeam că, de fapt, aici era casa ei. Că ea se… stabilise.
— Trebuie să fug să-mi fac comisionul. La revedere, Leigh.
Mă uit la ea. Capul şi membrele îi sunt solide şi luminoase, pe fundalul lumii crăpate şi distruse.
Ea îmi zâmbeşte.
— Ne vedem mai târziu.
Şi când pleacă, observ cât de delicat se mişcă, atât de mică şi de uşoară, încât pământul crăpat nu face niciun zgomot sub picioarele ei.
310
Mă întorc la telefonul meu. Niciun e-mail nou de la tata. Glisez degetul pe ecran, ca să-l actualizez.
Nimic.
Actualizez din nou.
Clinchetul de mesaj nou. Îmi îndrept spatele; lemnul scârţâie înşelător. Dar când noul mesaj se încarcă, descopăr că nu este de la tata.
DE LA: axeldereckmoreno@gmail.com
CĂTRE: leighinsandalwoodred@gmail.com
SUBIECT: (fără subiect)
Aproape că nu vreau să-l deschid, pentru că încă nu sunt sigură ce simt după ultimul e-mail pe care mi l-a trimis. Dar curiozitatea învinge. Se pare că este încă unul din mesajele lui fără cuvinte. Doar o poză. O acuarelă de-a lui – îi recunosc stilul imediat. Dar nu pot să
îmi dau seama când m-a pictat aşa.
Pentru că, în pictură, stau ghemuită pe canapeaua lui veche, îmbrăcată cu hanoracul lui preferat, ţinând în braţe un castron imens cu pop-corn şi cu faţa deschisă şi luminoasă şi plină de zâmbet.
Şuviţa din părul meu este albastră, dar am făcut-o albastră de atât de multe ori că asta nu-mi spune nimic.
Ceva din felul în care m-a pictat este incredibil de intim. Culorile sunt dulci şi senzuale. Tuşele îngrijite îmi subliniază curbele şoldurilor şi unghiurile feţei.
Obrajii mi se înfierbântă, gândindu-mă cât de amănunţit m-a privit el. De parcă pensulele lui erau mâini care urmăreau fiecare parte din mine.
