„Leigh!”
Mă ustură ochii şi mă doare capul. Am nevoie de mai mult somn…
Nu. O să dorm după ce o găsesc pe mama.
Deschid uşa şi un miros ciudat mă izbeşte în faţă, întunecos şi pământesc şi vechi. Ies încet pe hol. Mirosul se adună în colţuri, încercând să-mi reţină atenţia. M-a prins – trebuie să găsesc sursa.
Mirosul mă atrage pe hol către baie, unde este cel mai puternic.
Cineva a lăsat uşa deschisă şi aud zgomotul apei, chiar înainte să
păşesc înăuntru.
Apa ţâşneşte cu forţă şi aburul se ridică deasupra perdelei duşului care a fost trasă până la capăt de-a lungul căzii.
— Hei?
Nimeni nu-mi răspunde. Ce o să găsesc dincolo?
O groază mizerabilă se strânge în stomacul meu. Număr până la trei şi trag perdeaua la o parte.
Apă… şi sânge.
Nu, nu sânge. Ceea ce văd ochii mei nu este lichid. Nu bălteşte, nu se încheagă. Acolo, pe fundul căzii este un strat gros de pene, întunecate şi ude, lipicioase şi strălucitor de roşii. Apa le turteşte cu împroşcări puternice care mă fac să tresar. Mă întreb dacă acolo sunt destule pene ca să acopere o întreagă pasăre.
306
— Waipo, strig eu peste umăr. Waipo!
O aud târându-şi picioarele pe hol cât de repede poate.
Bunica este încă în pijama.
— Shenme?
Clipeşte să-şi dea la o parte somnul din ochi, se uită în jos la cadă
şi înapoi la mine. Se încruntă.
Trebuie să-mi spun: Nu este sânge. Doar pene. Dar imaginea sângelui încă este în mintea mea, lipită ca nişte reziduuri cleioase.
Bunica îşi pune mâinile pe umerii mei; poate să-mi vadă panica pe faţă.
Nu înţeleg semnificaţia unei căzi pline de pene. Nu vreau să fie un soi de mesaj de adio. Un final al biletului pe care mama nu l-a mai terminat.
Unde naiba este pasărea?
— Lai chi zaocan, spune bunica. Vino să mănânci micul dejun.
Ea nu vede toate penele? Îmi zâmbeşte şovăielnic, făcând semn spre masa din sufragerie.
— Wo bu e, îi spun. Nu-mi este foame.
Îmi încalţ pantofii şi ies din apartament. Aşa e când înnebuneşti?
De ce waipo nu poate vedea penele?
Îmi pierd complet minţile?
Aerul este atât de umed şi de lipicios, că imediat începe să curgă
transpiraţia pe mine. Lumina dimineţii este palidă şi apoasă… şi sfărâmată. Spartă într-un milion de bucăţi. Totul din afara apartamentului este crăpat de parcă cineva s-a pus cu barosul pe lume. Fisurile sunt evidenţiate cu negru de tuş. Linii fracturate se întind peste bolta cerului. Norii sunt crăpaţi. Copacii sunt crăpaţi.
Aleea bunicilor mei este crăpată, gata să se năruie în orice moment.
Cu fiecare pas pe care-l fac, crăpăturile din pământ se dublează, se triplează, liniile negre se întind spre exterior cu un sunet de gheaţă
care plesneşte.
Mă îndrept încet către parc. Chiar şi oamenii pe lângă care trec arată crăpaţi. Mopedurile lor sunt gata să se dezmembreze. Corpurile lor, sparte ca oglinzile, capetele sparte precum cojile de ouă. Liniile negre se răsfiră în jos peste nasurile şi gurile lor, dar ei par să nu observe.
307
E un zgomot sus, deasupra. Mă uit şi văd ceva care pluteşte încet spre mine, împins puţin de vânt. Este roşu-închis. Grena-cafeniu.
O pană.
Aterizează în palma mea întinsă. Ceva se deschide când o prind.
