Îmi lipseşte. Mi-e dor de felul în care obişnuiau să fie lucrurile. Mi-e dor să stau atât de aproape de el cât să-i simt căldura trupului, să-i miros şamponul. Să-l pot tachina. Să-i citesc fiecare gând doar după
cea mai uşoară contracţie a buzelor sau după licărul din colţul ochilor. Îmi lipseşte relaxarea şi căldura. Şi istoria. Totul dintre noi care ne-a făcut pe noi să fim noi.
311
92
PRIMĂVARA, CLASA A ZECEA
Pe de-o parte, sperasem că, odată cu schimbarea anotimpurilor şi mărirea zilelor, celelalte lucruri se vor topi cu zăpada. De pildă, dispoziţia din ce în ce mai schimbătoare a mamei, care părea influenţată de calitatea aerului tot atât cât de migrenele ei. Sau stânjeneala dintre mine şi Axel, încă persistând de la Balul de Iarnă.
Dar lucrurile se înrăutăţiseră. Începusem să simt că nu mai puteam să intru pur şi simplu în casa familiei Moreno. Încă-l vedeam pe Axel la orele de artă, dar cam atât. Şi Leanne începuse să mănânce la masa noastră, ceea ce îmi distrusese de fapt prânzul.
Am lăsat portofoliul să pună stăpânire pe mine – pentru niciun alt proiect de artă nu mă mai consumasem aşa. Lucram până noaptea târziu şi adesea adormeam peste bucăţile de cărbune, trezindu-mă cu pielea şi hainele mânjite şi pătate. Mă cufundam adânc în desene până ce mi se părea că nu mai respiram decât praful de pe degetele mele neobosite şi nu mai vedeam înaintea ochilor decât pete de negru şi gri.
Am descoperit că degetele mele trasau chestii cum n-aş fi crezut vreodată că pot fi surprinse pe hârtie. Liniile delicate ale depresiei mamei mele. Resentimentul umbros faţă de tatăl meu. Spaţiul negativ al prăpastiei şi diviziunii familiei noastre. Dorinţa îndrăzneaţă, puternică pe care o aveam pentru Axel.
Am făcut o mulţime de schiţe pentru orice, lucrând la fineţea mişcărilor,
schimbând
lumina
şi
întunericul,
modificând
concentrarea. Tot ce aveam nevoie pentru înscrierea la expoziţie erau trei desene bune, doar un eşantion dintr-o serie ipotetică. Trei piese.
Parcă era o nouă mantră. Doar trei piese bune.
Am ieşit din marea mea de cărbune şi hârtie abia când aerul de primăvară începea să fiarbă. Mi-am schimbat halatul cu un tricou fără
mâneci şi un şort şi m-am trezit în pivniţa lui Caro, pentru prima
312
oară după secole întregi.
— Ai mai vorbit cu Axel în ultimul timp? am întrebat-o eu.
— Oarecum, spuse ea.
Stătea pe un scaun de bar, făcându-şi de lucru cu obiectivele unui aparat de fotografiat vechi.
— Voi doi v-aţi purtat ciudat unul cu altul.
— Ştiu.
— Poate că ar trebui să vorbeşti cu el despre asta, spuse ea.
— Nu sunt sigură că vrea şi el. Nu-i plac deloc confruntările.
Mă apucasem să o schiţez rapid pe Caro, cu torsul ei lung aplecat peste scaunul de bar, dar s-a mişcat şi lumina nu mai pica la fel. Am întors o filă nouă.
— Ar trebui să încerci.
Am ridicat din umeri, deşi Caro avea îndeobşte dreptate cu lucrurile astea.
— Tu şi Cheslin cum sunteţi? am întrebat-o eu.
Apoi mi-am dat seama că suna ca şi cum le-aş fi comparat pe ea şi pe Cheslin cu Axel şi cu mine. Doar că Axel şi cu mine nu fuseserăm decât prieteni, cu o jalnică parte de sentimente nereciproce. Mi-am muşcat obrazul pe dinăuntru, sperând că ea nu va gândi aşa.
— Foarte bine, spuse Caro şi surâse. Am decis că suntem pregătite să… ştii tu. Să mergem până la capăt.
— Uau!
— Mă îngrijora faptul că o să ne cunoaştem prea bine şi o să avem pur şi simplu nevoie de altcineva. Uneori se întâmplă şi asta, ştii?
Habar n-aveam dacă se referea şi la mine şi Axel, dar uram gândul.
Nu-mi plăcea ideea că el şi cu mine am putea într-o bună zi să nu mai avem nevoie unul de celălalt.
