înfulecatul de caramele împreună ar fi îndreptat lucrurile între noi.
— Bine, în regulă.
— La ora trei, spuse ea. Bine? Ne vedem acolo. O să luăm îngheţată cu alune şi sirop de arţar. Preferata ta. Şi o să aibă mostre de profiterol Sundae.
Nu i-am mai amintit că îngheţata cu alune şi sirop de arţar era de fapt preferata lui Axel. Nu a mea.
— Pe mâine, atunci.
Ar fi trebuit să ştiu ce avea să se întâmple.
M-am dus pe jos, pentru că n-am vrut să rog pe nimeni să mă ducă
până la Fudge Shack cu maşina. Era la doar douăzeci de minute de
316
mers, care au trecut destul de repede. Mi-am pus căştile şi în alea douăzeci de minute am ascultat de două ori cele patru piese din Livada Lockhart a lui Axel.
Înăuntru era plin. Mi-am amintit de ce uram să merg acolo în weekenduri. Mostrele de profiterol Sundae erau promovate în exces, dar toată lumea venise pentru ele. Era singurul loc din oraş care oferea mostre în cornete miniaturale. În plus, puteai să găseşti un loc bun. Cel puţin, într-o zi obişnuită. Astăzi mesele erau ocupate în totalitate.
Am făcut un tur, să văd dacă o găsesc pe Caro deja instalată la o masă, şi am sfârşit prin a-l găsi pe Axel. Se afla la una dintre mesele de la fereastră, având în faţă un scaun neocupat. Pe faţă avea întipărită o expresie ciudată şi privea fix la porţia lui de îngheţată cu alune şi sirop de arţar. Eram foarte sigură că mă văzuse.
— Bună, am spus, apropiindu-mă.
— Salut!
— Ce-i cu tine aici? am întrebat eu.
Dacă exista o persoană care să urască weekendurile la Fudge Shack mai mult decât mine, aceea era Axel. M-am surprins uitându-mă în jur după Leanne.
— Ăăă, o aştept pe Caro, spuse el.
— Ah!
Iniţial, am crezut că-l aud spunând „Leanne”, întrucât mie mi se părea cel mai logic. După care creierul a derulat cuvintele şi am auzit mai bine.
— Ah!
— Lasă-mă să ghicesc, spuse Axel când îşi dădu şi el seama ce se întâmpla.
M-am uitat la ceas.
— Mda, e trei zero şase.
Caro nu întârzia niciodată. Aranjase special treaba asta.
Voiam s-o omor. Voiam s-o îmbrăţişez. Probabil că aveam să le fac pe amândouă.
Am oftat.
— Ăă, vrei să mergem afară? E cam gălăgie aici.
— Desigur.
317
Axel îşi împinse scaunul în spate. Cinci ani cei mai buni prieteni, mi-am spus eu în sinea mea. Cum de se stricaseră lucrurile aşa?
Sau poate că nu se stricaseră. M-am rugat ca el chiar să stea de vorbă cu mine.
Ne-am croit drum prin mulţime – „Ce mai faci, Moreno?”,
„Salutare, frate!” au strigat câţiva tipi de la şcoală şi Axel le-a făcut cu mâna –, până am ajuns la uşa principală şi am ieşit pe trotuar. Am sorbit cu nesaţ aerul de primăvară.
Soarele se pitise pe după câţiva norişori şi sufla o briză răcoroasă.
În spatele nostru foşneau boschetele înalte, cu zgomote ca de ploaie.
Mi-am încrucişat braţele la piept împotriva frigului, căutând să-mi fixez ochii undeva – în parcare, pe iarbă, la încălţările mele – oriunde nu se afla chipul lui Axel. În jurul meu auzeam ecoul cuvintelor lui Caro: Axel şi Leanne sunt iarăşi împreună.
— Vrei şi tu?
Mi-a întins batonul de caramel, un dreptunghi palid pe o bucată
de hârtie cerată.
Am clătinat din cap.
