— Axel? adăugă Mel.
— Mamă! interveni Caro, arătând ruşinată.
Momentul acela îmi confirma faptul că prietena mea Caro ştia cu exactitate ce simţeam pentru Axel, ba, chiar mai rău, ea şi mama ei, probabil şi bunicii ei, vorbiseră despre mine şi el. Despre el şi mine.
Vorbiseră despre Leigh şi Axel şi poate şi despre cât de trist era că
Axel nu avea să-i răspundă niciodată lui Leigh cu aceleaşi simţăminte.
Probabil că era un subiect de discuţie la cină, completat cu miorlăitul compătimitor al lui Gaelle şi cu un sfat de la Charles, oferit la urechea cuiva care nu era prezent.
Mi s-a făcut rău.
De îndată ce s-a terminat cina, mi-am luat la revedere şi m-am îndreptat spre uşă.
— Scuze, a zis Caro, urmându-mă pe hol. Scuze, scuze, scuze!
— E-n regulă, am spus, deşi abia dacă puteam s-o privesc în ochi.
— De fapt, n-am spus nimic în mod direct, dar, acum două luni, mama m-a întrebat de-a dreptul ce s-a întâmplat cu tine şi cu…
— E-n regulă!
Cu tine şi cu Axel. Asta urma să spună. Îmi venea să vărs.
— Nu sunt supărată, i-am spus eu, ceea ce nu era sută la sută
adevărat.
— Ascultă, spuse ea, dacă tot am ajuns la subiectul ăsta…
Am gemut şi mi-am dat ochii peste cap.
— Nu, pe bune, e ceva ce trebuie să-ţi spun. Axel şi Leanne sunt
315
iarăşi împreună.
Am clipit la ea, uluită.
— De fapt, ea l-a rugat pe el să o însoţească la Balul de Iarnă, şi acolo s-a iscat un întreg tărăboi din pricina asta. Aşa că… nu e o evoluţie neaşteptată. M-am gândit că ar fi bine să ştii.
Cuvintele m-au lovit în plex. Expresia de pe chipul lui Caro era aşa de îngrozită, încât am înţeles că ea-mi ascunsese lucrul acesta. Arăta de parcă era în agonie.
Dar nici pe aproape faţă de ceea ce simţeam eu.
— Uau! am spus. Bine.
— Leigh?
— Este… este super. De când s-au împăcat?
— Cam de multicel, spuse ea. La şcoală… s-au mai făcut că plouă.
Dar Axel mi-a spus totul.
— De ce s-au strofocat aşa? am zis eu, batjocoritoare.
— Eşti bine? întrebă Caro.
— Sunt cât se poate de bine.
— Zău? Pe bune? Eşti sinceră?
De ce puneau toţi cei din viaţa mea atâtea întrebări?
— Pe bune, am răspuns, doar ca să-mi dea pace.
— OK, atunci promite-mi ceva.
Am oftat.
— Ce?
— Hai să mergem mâine la Fudge Shack! Te rog?…
Am clătinat din cap, era prea forţat. Dar părea să creadă sincer că
