— Nu, mersi. Vreau doar să vorbim.
— Bine, spuse el.
Înfăşură hârtia în jurul batonului şi, după ce termină de moşmondit, îşi ridică privirea spre mine, aşteptând.
Am dat să spun ceva, dar m-am oprit. Am tras adânc aer în piept.
Apoi:
— Voiam doar… am început eu, odată cu Axel care-a zis:
— Ascultă…
— Zi mai departe, am spus repede.
Mă întrebam dacă avea s-o aducă pe ea în discuţie.
El dădu cu şutul într-o pietricică de pe trotuar.
— Simt că lucrurile au devenit cam ciudate. Adică, nu mai suntem ca înainte.
— Da, am încuviinţat eu.
O nouă pală de vânt se înteţi şi am încercat să nu bag în seamă
felul în care se juca prin părul lui negru.
— Am putea, cum să spun, să restabilim situaţia? a întrebat el.
Am dat din cap.
318
— Bineînţeles.
— Nu sunt sigur că mai putem reveni complet la normal. Sau cel puţin la normalul definit ca felul în care obişnuiam să fim. Nu ştiu.
Am dat din cap mai reţinut, prefăcându-mă că era ceva ce înţelegeam în fraza aceea. Era din cauza lui Leanne? Ea era motivul pentru care nu mai puteam reveni la normal?
— Dar chiar mi-ai lipsit. Tu… tu eşti cea mai bună prietenă a mea.
Cuvintele au usturat puţin. Le-am înghiţit.
— Şi tu mi-ai lipsit, am spus încetişor.
— Bine, spuse el, începusem să mă îngrijorez.
Mi-am dat ochii peste cap, dar nu m-am putut abţine să schiţez un zâmbet.
— Şi chiar mi-au lipsit colţunaşii cu cepşoară ai mamei tale.
— Ştiam eu! am spus. Te-ai folosit de mine tot acest timp ca să
ajungi la colţunaşi.
— Şi la gofre, adăugă el. Pe vremuri, eram un băiat bun. Gofrele au însemnat prăbuşirea mea.
Zâmbetul mi-a cam pălit. Cu doar câteva ore în urmă, mă aflasem în bucătăria noastră pregătind gofre de una singură, deşi nu era ziua pentru ele. Când am urcat în dormitorul principal, ca să încerc s-o trezesc pe mama, ea doar se strânsese şi mai mult în aşternut. Am sfârşit stând lângă blatul din bucătărie, înfulecând gofre reci, cu fructe de pădure amare, ducându-i dorul lui Axel, în vreme ce Meimei se strecura printre picioarele mele, ba înainte, ba înapoi.
— Bun, spuse Axel, dregându-şi glasul. Scuze, dar chiar trebuie să
plec. Îi spusesem lui Caro că nu pot să stau mult…
— Ah!
M-am străduit să nu arăt dezamăgită. Abia am reuşit să mă abţin să-l întreb dacă se grăbea să plece fiindcă avea întâlnire cu Leanne.
— Îmi pare rău, dar i-am promis lui Angie că vin la repetiţii… o surpriză pregătită de noi pentru Ziua Tatălui… un soi de prosteală.
Am răsuflat puţin de uşurare.
— Dar, lasă asta. Ştii ce mi-am amintit de dimineaţă? întrebă el.
Am clătinat din cap.
— Mâine este Ziua Doi şi Jumătate!
— O, Doamne!
