Jingling tresare. Închide ochii şi-şi îngroapă faţa în palme.
— Ce s-a întâmplat? întreabă waipo şi îşi trage scaunul mai aproape.
— Nimic. Mă doare puţin ochiul, spune Jingling.
Îşi ia palmele de pe faţă şi clipeşte de câteva ori, de parcă şi-ar limpezi vederea.
— Sunt bine.
— Pe tine o să te asculte, dacă pe noi refuză, spune waigong oftând. Cum de-am ajuns să avem un copil aşa de neascultător? De ce nu poate să-ţi semene mai mult?
Ia beţigaşele, împunge cu ele un mugur de bambus şi le pune la loc.
— Trebuie să-i spui.
Jingling oftează.
— Este îndrăgostită.
324
— Nu! spune waigong, cu faţa roşie de furie. Ea nu ştie ce e aia dragoste. O să iubească un chinez bun, de familie bună, care să-i poată da o viaţă bună. Data viitoare când vorbeşti cu ea, spune-i să
pună punct poveştii ăsteia.
Culorile pâlpâie şi se schimbă. Prin aer adie parfumul vag şi chimic al uscătorului de rufe.
O încăpere pe care n-o recunosc. Pe un scaun de lemn stă tata, încordat şi ţeapăn. În faţa lui, ceşcuţe de lut trimit rotocoale de abur în aer.
De partea cealaltă a mesei, waipo şi waigong stau afundaţi în canapeaua lor cafenie, cu privirile lăsate în podea. Sunt mai în vârstă
decât în ultima amintire şi par foarte obosiţi, cumva definitiv.
Extenuaţi.
Pe mama nu o văd nicăieri.
Tata a venit singur în vizită la bunici? Ideea asta mă lasă cu gura căscată. O amorţeală rece mi se strecoară sub piele.
Atât de multe secrete! Atât de multe omisiuni!
— Am continuat să-i scriu, spune bunicul.
— Ştiu, spune tata.
— A citit scrisorile? întreabă waipo.
Îşi ridică privirea, cu speranţă.
— Nu ştiu, răspunde tata, deşi e limpede că ştie.
Zâmbetul bunicii este plin de durere.
— Şi Leigh? Cum arată?
— Seamănă foarte mult cu mama ei. Puternică. Încăpăţânată.
Tata zâmbeşte în colţul gurii.
— Este foarte talentată.
— O pianistă? întreabă waigong.
Tata clatină din cap.
— Desenează. Am adus câteva dintre lucrările ei…
Deschide servieta şi scoate un dosar, înmânându-l peste ceştile de ceai.
Degetele tremurătoare ale lui waipo extrag cu grijă planşele. Le priveşte, pe fiecare, un timp îndelungat. Zăboveşte asupra unui desen în cărbune.
— Cine este aici?
325
— Leigh. Este un autoportret.
Bunica îşi plimbă degetele pe deasupra hârtiei, urmărind prin aer liniile întunecate.
