În desen, am vechile căşti ale lui Axel şi stau ghemuită pe braţul unei canapele, cu un bloc de desen în poală. Îmi amintesc că l-am desenat după o fotografie făcută de el cu un aparat de mâna a doua.
Nu ne cunoşteam de prea mult timp, dar eram deja cei mai buni prieteni.
— Puteţi să le păstraţi, spune tata. N-o să bage de seamă lipsa lor.
Desenează foarte mult. Încontinuu. O să vă mai trimit.
— Cât timp rămâi în oraş? întreabă bunica.
Tata îşi pune mâinile pe lângă ceaşca de ceai. Soarbe.
— Nouă zile.
— Călătoreşti des? îl întreabă ea.
— În prezent, nu prea mult. Asta e doar a doua mea călătorie peste hotare de când v-am văzut ultima oară.
Tata lasă ceaşca jos.
— Sper că o să ajung să călătoresc mai mult.
— E fericită? întreabă waigong.
— Leigh? Da. Este îndrăgostită… de arta ei.
— Şi mama ei? Ea e fericită?
Ochii bunicului nu clipesc.
— Aşa cred, spune tata.
Trage adânc aer în piept şi oftează.
— Aşa sper.
— Asta e tot ce contează, spune waipo.
Waigong închide ochii şi întreabă:
— Ţi-a zis ce i-am spus noi? Când s-a hotărât să se mărite cu tine?
Tata pare stânjenit.
— Da. Mi-a zis.
— N-ar fi trebuit să spunem niciodată aşa ceva.
Bunicul are vocea răguşită şi ochii uşor roşii.
— A fost greşeala noastră. Dar ne-am gândit doar că aşa o vom opri să plece.
Culorile se estompează. Lumina pâlpâie.
Tata şi mama, stând cu o versiune mai tânără a mea la masa din
326
bucătărie, ţinând în mâini cărţi de joc. În părul meu e o şuviţă
purpurie. Să fi fost în clasa a şaptea?
— E rândul tău, Leigh.
Eu, cea din amintire, pun jos o carte şi mama tresare. Pe buze îi înfloreşte un zâmbet larg.
— Dory, te dai de gol! spune tata.
Mama ridică din umeri.
— Şi ce?
— Ar trebui să blufezi!
Mama îi aruncă o privire.
— Să blufez?
— Ştii tu, îi explic eu, cea din amintire. Adică să încerci să ne păcăleşti.
