— Nu. Ei nu merită s-o întâlnească. Nu-i cunoşti. Eu îi cunosc.
Sunt părinţii mei. Sunt dezamăgiţi de mine. De întreaga mea viaţă.
— Au trecut atâţia ani, spune tata. Un timp destul de lung ca
328
fiecare să se gândească la ce s-a întâmplat. Să regrete ce a fost spus.
— Da, zice mama mea, cu vocea tremurând şi mai abitir. Eu am avut o grămadă de timp să mă gândesc. Tot ce fac este să-mi amintesc ce mi-au spus. Mi-au spus: „Trebuie să te măriţi cu un chinez. Dacă te măriţi cu albul acela, aici nu mai e casa ta. Tu nu mai eşti fiica noastră”. Cum poate cineva să-i spună aşa ceva copilului său?
Tata o cuprinde în braţe, ea îşi ţine pumnii strânşi între pieptul ei şi al lui.
— Nu au vorbit serios.
— Ba da, spune mama, lăcrimând. Ştiu eu.
— Dory…
— Mă acuză. Ei cred că, dacă n-aş fi venit în America, dacă nu te-aş fi întâlnit, Jingling ar fi fost încă în viaţă. De ce totul este din vina mea, întotdeauna? Poate că şi eu dau vina pe ei. Au luat prânzul cu ea în ziua când a murit. Ar fi trebuit să vadă cât de bolnavă era. De ce totul e din vina mea? De ce nu e a lor? Nu o vor vedea niciodată pe Leigh. Nu o vor răni niciodată aşa cum m-au rănit pe mine.
După asta, tata nu mai spune nimic. O ţine în braţe, iar ea-şi îngroapă faţa în gâtul lui, cu umerii tremurându-i.
Amintirea pâlpâie şi se stinge ca un bec ars, podeaua desprinzându-mi-se de tălpi.
329
95
Aterizez pe lună.
Nu pe toată luna, doar pe un petic. O lună ruptă în bucăţi, asta este tot ce-a mai rămas. Solul este înălbit şi bolnăvicios şi, după ce fac câţiva paşi, mă opresc, căci se sfârşeşte abrupt ca o faleză. Mă uit în jos, la o lume întreagă. Desfăşurată înaintea ochilor mei, este indigo-înnegrit şi scânteiază de stele, puncte luminoase sclipind ici şi colo.
Mă gândesc că, dacă ciobul ăsta de lună se înclină doar puţin, aş
putea să mă trezesc prăbuşindu-mă în pustietatea de jos, ca să mă
împrăştii printre constelaţii.
Zgomotul bătăilor de aripi mă face să-mi ridic privirea.
Iată pasărea, înălţându-se în zbor, strălucitoare ca o flacără. La fel ca în noaptea aceea în Jiufen, descrie cercuri şi dansează. Străbate cerul, de la o stea la alta, unind punctele. Plonjează şi trece atât de aproape de peticul meu de lună, încât am certitudinea că m-a văzut.
Ştie că sunt aici, ştie că o privesc.
În clipa aceea, îmi vine în minte un poem pe care l-am găsit în cartea lui Emily Dickinson şi este ca şi cum aud pe cineva citind cuvintele pentru mine:
Coconul meu mă strânge, culorile m-ademenesc,Bâjbâi după aer;
Aripile abia înmugurite
Rochia de pe mine-o zdrenţuiesc.
Puterea unui flutur ar trebui să fie
Menirea lui de zbor;
Întinderi minunate în urmă să-i rămâie
Şi săgetatul cerului să-i vie uşor.
Şi eu, deci, trebui de-ndemn să mă uimesc,Să reînnod înţelesul Semnului,
De atâtea ori să tot greşesc, dacă, până-n sfârşit,
330
O să urmez sfatul divinului.
Încerc să simt ce simte şi ea, mama mea, pasărea, navigând pe cer cu ochii închişi, atât de sigură pe fiecare întoarcere şi pe fiecare înclinare, încât nu mai trebuie să le vadă. Trag adânc aer în piept, încerc să-i miros parfumul.
Iat-o pe mama cu aripi în loc de braţe, cu pene în loc de păr. Iat-o pe mama mea, cea mai roşie din roşul cel mai strălucitor, culoarea iubirii şi a fricii mele, toate sentimentele mele cele mai înflăcărate urmând-o pe cer precum coada unei comete.
Aud vocea însorită şi melodioasă venind de undeva departe, foarte liniştită.
— Leigh, spune.
