— Ah, mă rog, sunt obosită. Hai să mâncăm tortul de ciocolată.
Vreţi o porţie de tort?
Mama se ridică.
— Îmm… începe tata să spună.
— Bineînţeles, decretează Leigh cea din amintire şi îşi lasă cu toţii cărţile deoparte.
Mama aduce o tavă cu delicii de ciocolată proaspăt scoase din cuptor.
Tata îşi îndeasă una în gură, mai înainte ca mama să înceapă să le servească.
— De fapt, astea sunt negrese, ştii.
— Şi care-i diferenţa? întreabă mama. Negresele sunt ca tortul de ciocolată.
— E o mare diferenţă…
Şi tata se lansează într-o explicaţie, debitând poetic despre densitate, despre proporţia de ciocolată şi despre diversele ingrediente opţionale.
Tata a fost dintotdeauna un fan al desertului, iar eu nu pot să nu zâmbesc la această amintire care se derulează în jurul meu. Scena se petrecea pe când încă nu începuse să călătorească tot timpul, înainte ca munca să-l răpească de lângă noi.
— Bine! spun eu, cea din amintire. Putem să jucăm? Suntem aproape de sfârşit.
327
— Da, bine, încuviinţează mama şi îşi ia cărţile.
— Începe, mamă, spun eu, cea din amintire.
Tata înghite şi ultima din cele patru negrese ale lui, îşi şterge firimiturile de pe degete şi ia cărţile.
— Ah, eu?
Mama pare încântată.
— Atunci, uite!
Îşi etalează mâna finală.
— Am câştigat!
— Ce?
Eu, cea din amintire, arunc cât colo cărţile.
— Eram aşa de aproape.
Tata se încruntă la formaţia din mâna lui. Se uită pe masă.
— Hei, stai aşa! Alea erau ale mele! Mi-ai furat cărţile!
— Ba nu, spune Dory. Ai spus că trebuie să blufez. Şi am blufat. Şi am câştigat!
— Ai trişat! strigă tata şi se întinde spre ea să o gâdile drept pedeapsă.
Mama se fereşte de el, trăgându-se spre marginea scaunului, şi se prăpădeşte de râs.
— Trişoare, trişoare, trişoare! scandează tata, cu faţa strălucitoare.
Eu, cea din amintire, îmi dau ochii peste cap.
— Sunteţi ridicoli, oameni buni.
Întuneric. Altă lumină.
Părinţii mei, stând în bucătărie. Sunt şi mai tineri decât în ultima amintire. Eu nu sunt pe nicăieri. Mama clatină din cap la ceva din mâinile tatei.
Bilete de avion. Trei. Cu destinaţia Taipei.
— De ce faci asta?
Vocea mamei este joasă şi iritată, cum nu am mai auzit-o niciodată.
— Nu crezi că a trecut destul timp? spune tata, cu multă blândeţe.
Merită să te vadă. Meriţi să-i vezi. Leigh merită să-i întâlnească.
