— Băi eşti tu! am spus zâmbind.
Se şterse de cărbune şi întinse spre faţa mea degetele lui mânjite, ca să se răzbune. Am izbucnit amândoi în râs, un sunet aşa de muzical şi cald, încât pieptul mi s-a umplut de fericire.
Mama, încercând să scrie un bilet.
L-am apucat de încheietură ca să-l opresc să mă mânjească pe faţă
şi am sfârşit amândoi într-un soi de încleştare corp la corp. El era mai puternic, aşa că m-am lăsat peste el, pentru a folosi avantajul greutăţii…
Şi am sfârşit prin a mă lipi de faţa lui. Nas în nas. Buzele mele atingându-i buzele.
Am sărit înapoi ca un arc.
Puteam să pun degetul exact pe locul unde gura mea o atinsese pe a lui. Era urma celui mai aprig foc.
Ochii lui mari erau ca nişte sori gemeni care ardeau în mine. Ne-am privit unul pe altul, mâinile încă ţinând braţul celuilalt, cu genunchii atingându-se, cu suflările scurte şi iuţi, dar la unison.
Axel a fost primul care s-a desprins. Porţiunile de pe braţul meu de care mă ţinuse el se răciră. Valuri albastru-deschis îmi străbăteau trupul.
Apoi îşi dădu jos ochelarii.
Se trase mai aproape.
Îi puteam simţi respiraţia uşoară pe buzele mele.
M-am străduit să privesc drept în faţă, urmărindu-i chipul cum se lărgeşte aşa de mult, încât nu-i mai puteam distinge conturul.
Ne-am sărutat, şi am fost toate culorile din lume, aprinse.
333
97
Căderea mea prin întuneric încetineşte până când doar planez, plutesc. E cumplit de frig. Ăsta e negrul cel mai negru. Ochii nu mai disting nimic. Nu pot să-mi văd nici mâinile, dar sunt momente când aud şi simt lucruri. Voci undeva deasupra. Ceva rece pe fruntea mea.
O picătură de apă prelingându-se pe tâmpla mea.
O explozie de lumină şi, deodată, îmi văd camera din apartamentul bunicilor. Contrastele sunt prea puternice, imaginea e suprasaturată.
Tata mă ajută să mă ridic în capul oaselor. Undeva, în spatele lui, pot s-o aud pe waipo murmurând ceva în taiwaneză.
Două pastile pe limba mea uscată. Sorb dintr-un pahar cu apă.
Corpul meu este atât de greu, atât de greu. Trebuie să-mi închid ochii. Măcar pentru o secundă.
Cad din nou, rapid şi nemilos, rostogolindu-mă prin negru. Vântul se înteţeşte, presându-mi pielea în timp ce cad. La un moment dat, întunericul începe să pălească. Negrul se preface într-un indigo mohorât. Indigoul se decolorează la mov-violet, trece în albastru-cobalt, apoi în azur, şi capătă o transparenţă de acuarelă. Cel mai palid strop de roz se infiltrează precum atingerea răsăritului.
Vârtejuri albe înfloresc, îşi desfac petalele şi se umflă precum aerul tras în piept.
Plutesc pe un cer.
— Hei, Leigh!
Este tata. Mă întorc şi încerc să găsesc sursa vocii, dar nu-l pot vedea nicăieri.
— Cum te mai simţi, puştoaico?
Nu mi-a mai zis puştoaică de ani de zile.
— Bine, îi răspund.
Pe măsură ce aerul se încălzeşte, încep să aud sunetele unui pian.
Tot mai tare, tot mai tare, până când recunosc muzica: Pavane pour une infante défunte, de Maurice Ravel.
— Ţi-aduci aminte de piesa asta? şopteşte tata.
334
— Ravel. Una dintre preferatele mamei.
Obişnuia să o cânte când era într-una dintre dispoziţiile melancolice, dar pozitive. Pavană pentru o infantă defunctă, aşa se traduce titlul. Întotdeauna m-am întrebat cine este infanta defunctă?
Muzica se sfârşeşte, iar cerul rămâne tăcut. Ceva se instalează în cutia mea toracică. E ceva pe care îl simt plin şi dureros şi trist, în acelaşi timp.
Îmi dau seama că tata simte acelaşi lucru, căci spune, calm:
