insomnia poate afecta sever creierul şi corpul, ştii?
Mă gândesc la crăpăturile care s-au întins pe tavan, până când lumea din jurul meu s-a prăbuşit.
— Deşi se pare că ai reuşit să explorezi destul, zâmbeşte tata. Ai vizitat câteva dintre templele mele preferate.
Vede întrebarea din ochii mei şi mă lămureşte.
— M-a ţinut la curent, cu un telefon, când şi când.
— N-ar fi trebuit să pleci.
Dar nu asta voiam să-i spun şi, prin urmare, cuvintele mele mă iau şi pe mine prin surprindere.
— A fost nasol c-ai ieşit, pur şi simplu, pe uşă când n-ai mai putut să suporţi.
Îşi lasă capul în jos.
— Ai dreptate. Îmi cer iertare.
— Şi, mă rog, de ce v-aţi certat?
— Dintr-o prostie. Bunica ta a făcut o glumă, nu mai ştiu. Ceva despre cum, dacă am fi venit cu ani în urmă, lucrurile ar fi putut fi diferite acum. Nici măcar nu am stat să mă gândesc la ce spusese –
337
cred că gluma era, de fapt, despre mâncare? Pe bune, eu am luat-o ca pe o acuzaţie şi am explodat, şi atunci a explodat şi ea. A fost o neînţelegere. Îmi pare rău, Leigh. Chiar îmi pare rău. Şi mi-am cerut iertare şi la bunicii tăi. Pur şi simplu, emoţiile… au luat-o razna.
Pentru toţi.
Habar n-am ce să spun, aşa că-mi cobor privirea şi-mi las ochii să
colinde. Caut spre noptieră, amintindu-mi deodată de fotografie –
ultima din cutie. Cea pe care nu am ars-o. Tata mi-o aduce. Este un pic îndoită, cu marginile scrum.
Este o fotografie color, dar atât de palidă, încât la prima vedere pare să fie alb-negru. În ea este mama, cu cozi lungi, întoarse în buclă, ajungându-i până la umeri. Jingling este tunsă scurt, bretonul abia dacă-i ajunge la bărbie. Cele două surori zâmbesc misterios.
Arată de parcă nu ar fi intrat încă în adolescenţă. Iar, în spatele lor, waipo şi waigong se holbează la aparat, cu gurile strânse, dar nu nefericiţi.
— De ce nu mi-ai spus că am avut o mătuşă? îl întreb eu.
Faţa tatei se crispează, părând supărat, vinovat şi trist – culoarea carmin-ars.
— Nu eu trebuia să-ţi spun. Dar ar fi trebuit s-o conving pe mama ta să-ţi fi spus. Meritai să ştii.
— Şi eu? Adică…
Mă străduiesc să-mi găsesc cuvintele.
— Când le-ai spus lui waipo şi waigong că… exist… şi eu?
— Am fost să-i văd – tu aveai doar doi ani pe-atunci. Am făcut o călătorie în Taiwan, în interes de serviciu, şi am profitat să le aduc nişte fotografii cu tine.
— Te-ai dus pur şi simplu la uşa lor? De ce ai aşteptat până atunci?
— M-am dus numai după ce am deschis o scrisoare pe care o trimiseseră mamei tale. Bunicul tău scria că voia să îndrepte lucrurile.
M-am gândit că aş fi putut să dau o mână de ajutor.
Chipul îi reflecta suferinţa.
— Tot ce s-a petrecut după ce Jingling…
Tata oftează din rărunchi.
— Mama ta a spus că era vina ei. Susţinea morţiş că ar fi trebuit să-şi dea seama că era ceva în neregulă. Că Jingling era bolnavă.
338
Clipesc.
— Cum să-şi dea seama?
— Asta i-am spus şi eu. Dar ea era convinsă. Şi, după aceea, părinţii ei au pus presiune pe ea să rămână în Taiwan. Voiau să lase muzica şi să se apuce de ceva practic. Ceva ce ar fi făcut Jingling.
Voiau s-o mărite cu un chinez sau cu un taiwanez. Am zburat la Taipei ca să-i întâlnesc şi ei mi-au trântit uşa-n nas. Mama ta a fost profund îndurerată din cauza asta. Când m-am întors în State, am sunat-o şi era foarte tulburată. Sub impulsul de moment, şi poate în mod necugetat, am cerut-o de soţie. Când a spus da, a fost felul ei de a fugi de-acasă.
Mi-o imaginez pe mama luând hotărârea la telefon, fără şovăire, deja aruncându-şi cele câteva lucruşoare de care avea nevoie într-o valiză goală.
