Tata continuă:
— O vreme, m-am întrebat dacă nu cumva a spus da dintr-un spirit de revoltă, şi ar fi spus nu, în alte împrejurări, mai favorabile.
Apoi, m-am simţit atât de vinovat. Măcar dacă i-aş fi dat puţin timp ca să facă pace cu ea însăşi şi să se ierte. Măcar dacă aş fi avut mai multă încredere în noi. Eram atât de îndrăgostit şi mi-era atât de teamă că am s-o pierd!
Clatină din cap.
— Niciodată nu mi-am dorit să-i dezbin familia. Dar ea simţea că, fără Jingling, nu mai exista nimic care să închidă prăpastia dintre ea şi părinţii ei. Iar eu… ei bine, n-am putut să îndur s-o îndemn să facă
ceva care să-i producă suferinţă.
Am înghiţit în sec.
— Aşadar, tu… încă… o iubeai? O iubeşti?
— Bineînţeles! Niciodată nu am încetat s-o iubesc, Leigh.
Niciodată!
Îmi întorc capul, căci îmi este prea greu să-l privesc.
— Da, dar… Ai fost plecat aşa de mult. Te-ai… schimbat. Te-ai transformat într-un carierist, iar mama şi cu mine eram doar familia dosită în fundul dulapului.
Tata inspiră abrupt.
— Uneori, părea că doar pretindeai că totul este în regulă, ca şi
339
cum problema s-ar fi putut rezolva de la sine. Dar lucrurile de genul ăsta nu dispar pur şi simplu.
Scoate un sunet înecat.
Vocea mea se frânge.
— Aveam nevoie de tine, tată!
Există durere şi uşurare deopotrivă în izbucnirea mea. Atâta timp am încercat să mă conving că era mai bine când el nu se afla prin preajmă. Că nu aveam nevoie de el. Că mama şi cu mine alcătuiam un întreg suficient sieşi.
Acum, odată ce-am rostit cuvintele, nu mă mai simt supărată.
Doar tristă.
Îi ascult răsuflarea anevoioasă.
Când vorbeşte din nou, cuvintele-i tremură:
— Nu am intenţionat niciodată să mă las stăpânit de munca mea.
Dar ai dreptate. Şi când, în cele din urmă, mi-am dat seama că s-a rupt ceva… n-am ştiut cum să îmbunătăţesc lucrurile. Ori de câte ori veneam acasă, era o apăsare de nesuportat. Mi-era mai uşor să fiu plecat, ştii? Să fiu în familie prin telefon. Ca şi cum am fi revenit la douăzeci de ani, făcând faţă distanţei lungi, separaţi de Pacific.
Vocea lui prinde viteză, ca şi cum s-ar grăbi să-şi exprime gândurile, înainte de a şi le opri.
— Uneori, chiar mi se părea că voi două vă simţeaţi mai bine când eram eu plecat. Nu am ştiut cum să schimb starea asta de lucruri.
Doar că… Astea nu sunt justificări. Ştiu că este vina mea. Şi nu pot să
mai repar acum ceva. Dacă aş fi fost o persoană mai puternică, mai bună, mama ta încă ar fi fost aici.
Închide ochii strâns.
— Nu, îi spun eu, nu te poţi învinovăţi. Nu a fost vina ta. Aşa cum nu a fost vina mamei că Jingling a murit.
De cum îmi ies cuvintele pe gură, îmi dau seama că sunt adevărate.
Că eu cred în ele.
El clatină în continuare din cap. Pe chip i se citeşte o suferinţă
lipsită de speranţă.
— Se putea întâmpla orice, chiar dacă ai fi fost cu noi. Mama era bolnavă.
— Aş vrea doar…
340
Se opreşte şi-şi strânge buzele, înghiţindu-şi cuvintele.
