Îi arăt cutia cu tămâie şi arăt spre caracterele în roşu:
— Zui nan fengyu guren lai, citeşte el. Aha, este o frază din timpul Dinastiei Qing. Un şir din ceea ce scria un învăţăcel, în esenţă un poem.
— Ce înseamnă?
345
— Zui nan fengyu guren lai, citeşte el din nou, mai rar. Zui nan înseamnă cel mai greu. Feng… ştii de feng, nu?
Clipesc nedumerită. Feng? În sfârşit, ştie şi el dintr-odată cine este ea?
El urmează.
— Înseamnă vânt. Credeam că te-am învăţat asta, dar poate nu am făcut-o. Iar yu înseamnă ploaie. Aşa că fengyu înseamnă vânt şi ploaie, cu alte cuvinte, vreme urâtă şi, la figurat, vremuri rele. Guren înseamnă cei dragi, prieteni şi familie, iar lai înseamnă să vină ei, să se strângă toţi împreună. Aşadar, citatul se traduce astfel: E o binecuvântare nespusă să fii în stare să-i vezi pe cei dragi în vremurile cele mai grele.
346
101
Îmi amintesc tot. Pasărea. Amintirile legate de tămâie. Felul în care lumea a prins să se umple de crăpături negre. Căderea. Feng.
Şi după ce au trecut cele patruzeci şi nouă de zile, ceva s-a schimbat. Tata este altul. Pe parcursul anilor de absenţă, prezenţa s-a prefăcut într-un albastru dur, de gheaţă, dar acum aduce cu el un galben-ocru cald şi liniştitor. S-a străduit din răsputeri. Reînvăţăm să
vorbim unul cu altul, aşa cum obişnuiam adesea. Ies la suprafaţă
glumele de casă. Ne reamintim cum să zâmbim împreună.
Era cadoul ultim pe care ni-l putea oferi pasărea: aducerea-aminte.
Bucăţile din istoria familiei mele s-au relipit, astfel încât, în cele din urmă, să aflu şi să înţeleg. Şi o amintire a iubirii mereu purtate, chiar şi în vremurile grele, când era greu să-ţi dai seama.
Vreau să vă amintiţi
O s-o fac. O să-mi amintesc.
347
102
Într-o bună zi, merg la adresa la care stătea Feng. Păşesc în faţa uşilor de oţel şi apăs acelaşi buton: 1314.
După o eternitate, aud lipăitul paşilor coborând scările. Una dintre uşi se întredeschide cu un scârţâit şi un bărbat îşi scoate capul prin deschizătură.
Înainte de orice, recunosc semnul din naştere. Norul de acuarelă
de pe obraz.
— Tot tu eşti?
Fac un pas înapoi.
— Scuze, nu am vrut să te deranjez…
Se încruntă la mine.
— Atunci de ce ai apăsat pe soneria mea?
Nu era adresa lui Feng cea lăsată în cutia aceea, scrisă pe hârtia roz Hello Kitty. Era a lui Fred.
— Îmi cer iertare!
Am coborât deja scările, întorcându-i spatele.
— Aşteaptă! strigă el. Am ceva pentru tine.
Uşa se închide cu un zăngănit şi eu îl aud urcând din nou scările.
După câteva minute, se întoarce ţinând în mână o pungă roşie.
— Nu pot primi, îi spun eu.
Gândul de a accepta bani de la…
El clatină din cap.
