— Nu sunt bani. E părul lui Chen Jingling. Nu l-am ars. Ţi-l dau ţie, să-ţi amintească de ea.
Apoi, punga roşie e la mine în mână, Fred îmi aruncă o ultimă
privire, după care închide uşa.
Cred că asta e tot. Feng nu e aici. Dar încă nu-mi pot reveni ca să
pot pleca. Zăbovind la colţul unde ne găsise ea, desfac punga cu degetul mare şi privesc. Este o buclă de păr negru şi lucios, legată cu un elastic şi cu o fundă. Mai este şi o poză. Una veche, dar color.
Două tinere într-un parc, zâmbind la obiectiv. La stânga, mama, într-o rochie simplă, galbenă. Recunosc ochelarii de plastic din amintirile
348
văzute. Probabil că a fost făcută când era deja studentă. Iar lângă
mama, sora ei, Jingling, purtând o rochie cu imprimeuri de flori roz, roşii şi violete.
Jingling. Sau femeia pe care am cunoscut-o ca Feng.
Acum îmi amintesc cum arăta. Acum o pot vedea limpede ca în lumina zilei. În fiecare amintire, chipul lui Jingling era estompat… şi totuşi… cum de nu-mi dădusem seama până atunci?
Caut din nou prin telefonul meu după fotografia înceţoşată din ziua când am urcat în vârful turnului Taipei 101. A fost ideea lui Feng să facem fotografia. Fusese oare felul ei de a-mi spune că era o fantomă?
Cerul prinde să se întunece şi ştiu că trebuie să mă întorc acasă.
Îmi plimb privirea în jur, pentru ultima oară. Sperând să surprind imaginea unei bluze înflorate. Sperând că se va materializa şi se va oferi să mă ducă să gust câteva bunătăţi delicioase din piaţa de noapte, explicându-mi tot ce s-a întâmplat.
Dar nu apare.
— Cu bine, Feng, şoptesc eu.
Briza îmi suflă în faţă, făcând să foşnească frunzele copacilor.
În dimineaţa următoare, închiriem o maşină care ne duce pe tuspatru la Danshui, pe ţărmul mării. Tata cară o lădiţă de lemn pe care a ascuns-o tot timpul de mine. Bunica duce urna de ceramică
împodobită cu dragoni albaştri.
Împrăştiem cenuşa în apă. Cenuşa mamei. Cenuşa lui Jingling.
Vântul se stârneşte, cerându-şi dreptul la cenuşă.
Apoi, dispare. Rămânem cu culorile de după. Culorile de acum.
349
103
Tata a hotărât să mai rămânem o săptămână. Am fost cu bunica la izvoarele termale, în ciuda ridicolei umidităţi de vară. Am stat împreună cu bunicul, urmărind lupte corp la corp, emisiuni-concurs şi clipuri muzicale. Şi el s-a dovedit destul de bun la Connect 4.
Am vizitat iarăşi vreo două pieţe de noapte pentru a gusta din toate mâncărurile. În amintirea lui Feng, m-am aventurat şi mai mult: am încercat plăcintă sângerete de porc, picioare de pui, omletă de stridii, supă de ţipar la grătar, până şi un tofu puturos, vechi de paisprezece zile. Surprinzător de bune toate.
În zilele când am însoţit-o pe waipo la piaţă, am învăţat că cele mai dulci papaia sunt cele care au o nuanţă de roşu. Cele mai bune pomelo se aleg după miros şi după cât sunt de grele. Unele pitaya sunt albe pe dinăuntru, altele roşii. Ciorchinii care arată precum strugurii, dar cu pieliţe tari şi cafenii, sunt fructele de longan – „ochii dragonului” – şi, după ce le cureţi de coajă, sunt dulci ca zahărul. Cea mai delicioasă parte din guava este cea din mijloc, dotată cu seminţe crocante.
Deşi nu pot să înţeleg mult din ce vorbeşte waipo, ador momentele de tăcere dintre noi. Îmi place să stau la masa din bucătărie şi să o privesc cum găteşte, felul atent cu care tratează fiecare ingredient, ca şi cum ar fi ceva preţios. Şi pot să spun că-i place să asculte conversaţia mea cu tata, chiar dacă nu o pricepe. În după-amiezile însorite, se aşază lângă mine, îmi priveşte degetele mânuind cărbunele pe hârtia de desen, turnându-mi ceaşcă după ceaşcă de ceai.
Uneori, waipo spune ceva, iar eu pot să simt încordarea tatei aflat lângă mine. În momentele acelea, chiar dacă nu pricep cu exactitate ce a fost spus, ştiu că e ceva legat de mama, ceva ce lui nu-i place deloc. Îmi apropii mâna de a lui, ca să ştie că sunt prin preajmă, să-l susţin. Şi atunci văd cum umerii i se detensionează încet-încet.
Sunt multe lucruri prin care trebuie să trecem. Nu are rost să
gonim prin durere.
350
Încă mai este în mine un vid în forma mamei mele. Veşnic va fi acolo. Dar poate că nu-i musai să fie un abis întunecat, care să mă
aştepte să mă poticnesc şi să mă înghită.
Poate că ar putea să fie un recipient. Ceva în care să-mi ţin amintirile şi culorile şi să păstrez un spaţiu pentru tata, şi pentru waipo, şi pentru waigong. Şi pentru Feng, chiar dacă a plecat.
N-aş putea spune dacă waipo îşi aduce aminte de pasăre. Dacă-şi aminteşte de ziua aceea când am tras-o la mine în odaie şi am aprins beţigaşul de tămâie.
Pe parcursul ultimelor noastre zile, am desenat ce mi-am amintit despre pasăre. Din amintirile pe care le-am văzut. Feng, din unghiuri diferite. Atât de multe detalii cât pot scoate la iveală. Când îi arăt bunicii desenele mele, mâinile ei întorc încet foile. O privesc cum se opreşte un timp îndelungat la desenul care-o înfăţişează pe ea cu Feng, îngenuncheate în templu. În ochii ei cred că pot citi un licăr de recunoaştere. Este imposibil să am o certitudine.
Dar între noi este acum ceva diferit. O legătură specială.
