Faţa mi se înfierbântă şi deja regret că am deschis discuţia.
— Au fost destul de ciudate. Unele dintre ele… nu exista niciun context. Nu că totul trebuie să aibă un context, dar întreb, de curiozitate. Le-ai scris la întâmplare?
355
— Leigh, spune el, pe bune dacă am habar la te referi.
Nu mă pot hotărî dacă o face pe laşul sau e de fapt obtuz.
— E-mailurile.
— Bine, am priceput partea asta. Care e-mailuri?
— Toate.
Încep să-mi pierd răbdarea.
— Tot ce mi-ai trimis când eram în Taiwan.
Fruntea i se încreţeşte.
— Aha, înţeleg. Nu ştiu despre ce tot vorbeşti acolo… pentru că nu ţi-am trimis niciun e-mail cât timp ai fost în Taiwan.
Mijesc ochii la el.
— Poftim?
Îmi întoarce privirea. Glumeşte?
Îmi scot telefonul şi-mi deschid cutia poştală, împingând cu degetul în ecran şi devenind tot mai furioasă de la o secundă la alta.
Mâna mi se opreşte când aplicaţia începe să se încarce…
Dar dacă e-mailurile alea nu erau defel reale? Dacă, de fapt, doar mi le-am imaginat?
Ba nu, mesajele sunt aici, mulţumesc cerului. Furia mă cuprinde din nou, mai fierbinte şi mai aprigă ca înainte. Cât de laş a putut să
devină?
Îi vâr telefonul sub nas.
— E-mailurile astea. Acum îţi aminteşti?
Axel îmi ia telefonul din mână. Trece de la un e-mail la altul. Văd cum ochii lui citesc mesajele, cum urmăresc tuşeurile de acuarelă.
Când îmi dă telefonul înapoi, chipul îi este ciudat de palid.
— Leigh, îţi cer să mă crezi, bine?
Deodată, mă simt straniu de liniştită. Dacă este un joc pe care vrea să-l joace, eu una n-am ce face.
— Îmi vei spune că nu tu mi-ai trimis e-mailurile astea.
— Nu eu ţi-am trimis e-mailurile astea.
— Chiar dacă dovada se află chiar aici.
— Lasă-mă să termin, spune el.
Îşi scarpină buza de jos cu degetul mare.
— Eu am scris e-mailurile. Dar nu le-am trimis.
— Şi cum ar putea să aibă vreo noimă ceea ce-mi spui?
356
— Erau la mine în draft. Eu… eu am făcut asta. Înghite în sec. Am scris ciornele. E-mailurile pe care mi-am imaginat într-un fel că le trimit. Dar nu le-am trimis niciodată. Doar le-am pus în draft şi le-am lăsat acolo.
Mă uit de aproape la faţa lui, aşteptându-mă să surprind cel mai mic semn de scorneală.
— Jur pe Dumnezeu, Leigh! Eu… eu doar… În clipa asta sunt de-a dreptul îngrozit că le-ai văzut.
Dă drumul unui râs nesigur.
— Ai scris La revedere…
Mă opresc pentru că nu ştiu cum să pun întrebarea.
