— Poftim?
— Primul tău e-mail. Ai scris „la revedere” şi era legat de ultima piesă pe care ai scris-o pentru aranjamentul Livada Lockhart. Ce voiai să spui? De ce spuneai la revedere?
— Asta… voiam să spun.
Vocea îi devine foarte calmă.
— Îi spuneam la revedere mamei tale. Dar mai târziu mi-am dat seama că nu se potrivea cu aranjamentul, deşi folosisem aceeaşi structură şi aceleaşi instrumente. Ce-ai crezut că ar putea însemna?
La asta nu găsesc niciun răspuns.
— Aşadar, spune Axel în cele din urmă, mă crezi? Că nu am trimis e-mailurile?
— Arată-mi drafturile, îi cer eu.
— Ce?
— Scoate telefonul! Deschide fişierul cu drafturi! Nu-i nevoie să le citesc. Vreau doar să văd că există.
— Dumnezeule!
Sâsâie printre dinţi, căci nu-i vine a crede. Cu toate astea, îşi scoate telefonul.
Îl urmăresc cum trece prin e-mailurile lui. Încerc să reţin trăsăturile chipului său. Să fie ultima oară când mai vorbim între noi aşa? Să fie ăsta sfârşitul a tot? Nu poate să încerce să ia înapoi ce a trimis. În ziua aceea, pe canapeaua lui, lucrurile s-au schimbat întrun mod ireversibil.
— Ăăă…
357
Ochii lui se fac cât roata carului.
— Ce naiba?!
— Ce este? îl întreb.
— Drafturile mele au dispărut! Tot ce am scris. Şi în locul lor este doar… Este asta.
Îmi întinde telefonul.
Este fotografia umbrei unei păsări aflate deasupra peluzei din faţa casei mele, în care ne aflăm în momentul acesta.
— N-am mai văzut asta până acum, spune Axel. Habar nu am cum a ajuns în telefonul meu! Este cel mai ciudat lucru!
Pasărea. Tămâia. Feng. Nimic nu mi se mai pare ciudat. Nu după
toate astea.
— Bine, spun.
Arată năuc.
— Bine ce?
— O iau de bună. Accept explicaţia ta.
Dar acum trebuie să rămân singură într-un colţişor ca să recitesc toate e-mailurile lui, ştiind toate acestea. Gândul îmi dă înţepături în piept.
— Chiar ar trebui să merg la culcare.
Axel se ridică.
— Stai, vreau să-ţi arăt ceva.
— Acum?
— Da, sus, spune el.
Şi, pentru o clipă, mă gândesc îngrozită că o să mă facă să merg în dormitorul principal şi să calc pe pată. Ştiu că, tehnic vorbind, nu mai este acolo, covorul a fost curăţat, deşi nimeni nu mai foloseşte camera aceea. Totuşi.
— Leigh!
Pot auzi nesiguranţa din vocea lui.
— Da.
Ridic capul pentru a-i întâlni privirea.
— Unde vrei să mergem, mai exact?
