— În dormitorul tău. Este în regulă?
Simt o mare uşurare.
Apoi, sunt cuprinsă de un alt soi de panică. Am mai fost de multe
358
ori la mine în cameră. Dar una este să ajungem acolo întâmplător, şi alta ca el să mă invite acolo cu bună intenţie.
Mă aud spunând:
— Ah! Bine. Sigur.
359
105
Sus e linişte. Întuneric. Luminile sunt toate stinse, iar tata deja sforăie. Axel calcă în vârful picioarelor, ştiind care trepte scârţâie şi evitându-le.
Sus, o luăm la stânga şi mă opreşte în faţa uşii de la odaia mea.
— Închide ochii, şopteşte el. Îl privesc întrebător.
— Musai?
— Sssst!
Pot să simt aerul şoaptei lui atingându-mi obrazul. Atât de aproape stăm.
Zidul de electricitate… s-a întors, încărcat mai mult ca niciodată.
Îmi mut greutatea de pe un picior pe altul şi tot ce pot să gândesc este: Nu te apleca în faţă. Nu cădea peste Axel. Nu-l atinge.
— Închide ochii, şopteşte el.
Îmi dau teatral ochii peste cap, încercând să-l împiedic să citească
emoţia de pe faţa mea. E şi aşa destul de rău că pulsul a luat-o razna.
Sunt sigură că-l poate auzi.
În spatele pleoapelor mele este încă lumină, mici sclipiri prinse precum fluturii. Îl aud pe Axel punând mâna pe clanţă şi deschizând uşa. Mă ia de mână, iar eu abia reuşesc să nu sar cât colo la atingerea aceea.
Axel mă conduce în dormitor. Am petrecut o bună parte a vieţii mele în camera asta, oare de ce o simt ca pe un tărâm străin? Aud sunetul uşii care se închide în urma noastră şi tot ce pot să gândesc este: Suntem singuri suntem singuri suntem singuri.
Ultima oară când am fost singuri, doar unul cu celălalt…
— Bun, spune el. Acum poţi deschide ochii.
Nu mai e defel camera mea. Adică, este, dar arată complet altfel. În vreme ce eu eram plecată să urmăresc fantome şi amintiri, Axel s-a ocupat cu decorarea pereţilor mei. Dungile portocalii ale bietei mele strădanii de a vărui au fost înlocuite de culori vii, trăsături îndrăzneţe curbându-se şi rotindu-se peste tot în jur. Până şi dosul uşii a fost pictat pentru a face un tot omogen cu pereţii. Galben-mango, şi
360
albastru-cobalt, şi verde-junglă, şi roşu-suculent. Este un studiu în mişcare. Există valuri şi creste… ca în muzică, îmi dau eu seama.
Pare exact inversul a ceea ce face el de obicei – să însăileze muzică
din imagini. De data asta, a prins o lume de sunete în două
dimensiuni. E ca şi cum una dintre sonatele pentru pian ale mamei a fost transpusă în pictură.
Unele dintre culori au luat forme vagi, care pot fi interpretate drept siluete ale lucrurilor. Cu cât le observ mai mult, cu atât devin mai clare. Le identific aşa cum un copil identifică formele norilor.
Este un copac, o pisică. Un avion. O pereche de tălpi.
În colţul dinspre sud-vest, văd o fiară roşie cu aripi largi, cu un cioc negru şi o coadă lungă ca o trenă. Încremenesc, pentru că el nu avea cum să ştie de pasăre.
— Aşadar?
Din nou cuvântul ăsta îngrozitor.
— O, Dumnezeule, Axel!
Vocea mea ţâşneşte violet-strălucitor.
— O să te ajut să acoperi, dacă nu-ţi place, spune el iute. Mă
