106
A doua zi după întoarcerea noastră, poştaşul aduce toate scrisorile care se strânseseră pentru noi. Şi atunci văd plicul. Data poştei arată
că a fost trimis chiar după ce am părăsit Taiwanul. Vine de la Berlin.
În colţ este tipărit KREIS – RAUM FÜR KUNST.
— Ei? spune tata. Ai de gând să-l deschizi sau o să tot stai aşa?
— Deschide-l tu.
I-l întind.
— Nici vorbă. Chestia asta îţi aparţine. Bucură-te de ea, indiferent care este urmarea.
Fac o pauză.
— Tu ştii de fapt ce este asta? Ţi-a zis mama?
— Da, spune el, mi-a zis.
Mâinile îmi tremură aşa de tare, că practic distrug plicul.
Dragă Leigh Chen Sanders,
Avem deosebita plăcere să te invităm la festivalul nostruinternaţional pentru tineri artişti care se desfăşoară aici, la Kreist –
Raum für Kunst.
După această primă propoziţie încep să ţip. Când mă liniştesc îndeajuns de mult ca să pot citi şi restul, simt un nod în stomac. Îmi ridic privirea la tata, aşteptând să-mi spună că e greu de pus în practică şi că nu merită să mă ocup de aşa ceva…
— Ce e?
— Chiar vreau să merg, îi mărturisesc eu.
— Bineînţeles că o să mergi, spune el zâmbind. Şi vin şi eu cu tine.
— Vorbeşti serios?
— Sunt sută la sută serios.
Inima-mi explodează într-un milion de culori tropicale şi mă reped să-l îmbrăţişez.
După care, evident, îl sun pe Axel.
— Ştiam eu, spune el.
367
— Sunt terminată.
Las panica să ia proporţii.
— Mi-am petrecut timpul în Taiwan, când ar fi trebuit să-mi definitivez lucrările.
— Câte lucrări trebuie să prezinţi, în total? întreabă el, fiind mereu vocea logicii şi raţiunii.
— Trebuie să depun trei lucrări şi mai pot suplimenta cu încă
şapte. Aşadar, vreo zece, în total.
— Dar nu trebuie să le trimiţi înainte, nu? Le duci cu tine, aşa-i?
— Aşa e, dar…
— Şi când este festivalul?
— În ultima săptămână a lunii… Practic, mă întorc cu o zi înainte să înceapă şcoala…
La celălalt capăt al firului se aud mormăieli şi foşnete.
— Bun, deci august…
— Axel, ce faci acolo?
— Mă uit după bilete de avion, fireşte.
