amprenta pe toate celelalte lucruri.
Îmi ţin ochii în continuare închişi, plămânii mi se comprimă.
— Şi mi-a fost teamă.
Cuvintele vin aşa de repede şi de liniştit, încât, pentru o clipă, nici nu cred că le-am rostit eu.
— Leigh! Priveşte-mă! Leigh!
Mă silesc să-mi deschid ochii.
364
Se uită la mine un timp îndelungat, cercetându-mi trăsăturile.
Observ de fiecare dată când coboară pe buzele mele. Privirea lui mă
face să simt căldura şi emoţia aşteptării.
— Odată, mama ta mi-a spus ceva. Era o duminică de gofre. Tu încă nu coborâseşi din pat, iar eu o ajutam să amestece untul. Mi-a spus că faptul de a veni în State să se mărite cu tatăl tău a îngrozit-o nespus de tare.
Îmi strâng din nou ochii.
— Mi-a spus că a fost îngrozitor să-şi părăsească familia şi că pe tatăl tău nu-l cunoştea de prea multă vreme, dar instinctul îi spunea că va merita. Spunea că a fost ca şi cum ar fi sărit din vârful unei stânci înalte, sperând că aterizarea va fi minunată.
Adică, întotdeauna capra vecinului este mai grasă? Îmi împletesc mâinile în poală. Analogiile mamei erau ca şi zicerile ei: greu de cernut. Şi adesea defel reconfortante.
— Leigh.
Îmi redeschid ochii.
— Ea mi-a spus că a fost una dintre cele mai bune hotărâri pe care le-a luat vreodată. Cel mai curajos lucru pe care l-a făcut vreodată.
Mi-a spus că speră să am şi eu parte în viaţă de un asemenea prilej.
Îmi amintesc cuvintele ei: „Din clipa în care îţi dai seama ce contează
cu adevărat, îţi vei găsi şi curajul necesar”. Cred că o parte din mine ştia, încă de pe atunci, că ea vorbea despre mine şi despre tine.
Curaj. Acelaşi cuvânt pe care-l folosea şi Caro.
Mama ne-a susţinut întotdeauna. Mie, personal, nu mi-a spus nimic, dar era evident.
Mă silesc să-i întâlnesc ochii lui Axel. În ultimii cinci ani, credeam că învăţasem să citesc orice expresie ar fi putut lua acele trăsături.
Credeam că le cunosc mai bine decât oricine. Greşisem. Privirea pe care o avea acum pentru mine – speranţa din ochii lui, dorinţa vădită
– o mai văzusem şi înainte. Dar niciodată nu mi-am dat seama că era pentru mine.
— Înţeleg dacă ai nevoie de timp de gândire. Şi o să înţeleg dacă, după ce vei termina de gândit, vei hotărî că nu este o idee bună.
Vreau doar să ştii…
— Axel, îi spun eu, mai taci din gură!
365
După care fac cel mai curajos lucru pe care l-am făcut vreodată!
Fac să dispară spaţiul dintre noi şi-l sărut pătimaş.
Rămâne surprins doar pentru o fracţiune de secundă. Apoi, mâinile mele sunt pe faţa lui, trăgându-i ochelarii de la ochi şi azvârlindu-i pe noptieră. Trupul meu îl trage jos, în pat. Buzele lui, între dinţii mei. Picioarele noastre, împletindu-se.
Inima-mi explodează cu un albastru-mangan, şi galben-muştar, şi roz-violet.
Mă opresc şi respir o dată.
El îmi zâmbeşte. Este antidotul perfect pentru panica mea. Îi privesc ochii blânzi, uşoara arcuire a buzelor şi simt cum încordarea din mine se topeşte.
— Ce culoare? îl întreb eu.
Axel îmi strânge braţul pentru un timp îndelungat, ţinându-şi privirea în ochii mei.
Râde încetişor.
— Toate!
366
