— Vii… şi tu? La Berlin?
— Glumeşti? Doar n-o să pierd aşa ceva. Îţi dai seama că o să fim acolo de ziua ta?
— Dar toate economiile tale…
— Sunt ale mele ca să fac ce vreau cu ele. În fine, treaba stă aşa, Leigh. „Până-n zece” nu înseamnă că-i musai să aduci zece.
Oftez.
— Nu am cum să mă număr printre câştigători.
— Şi ce? Nu ăsta este scopul. Adică, sigur, poate că iniţial a fost.
Dar eşti parte din festival. E o treabă uriaşă.
— Uffff!
— Nu mai este un must să câştigi. Acum e cu totul altceva. Acum faci asta pentru tine însăţi. Nu lăsa teama să te învingă.
— Ştiu, spun eu, ştiu. O s-o fac. Trebuie s-o fac. Doar că…
— Ţi-e frică? sugerează Axel.
— Nu am decât lucrări neterminate! Tot ce s-a petrecut cu mama…
m-a adus într-un punct mort.
— Ce mai stai la palavre? Treci la lucru.
Oftez din nou.
368
— Bine, bine.
— Mai vorbim după ce ai lucrat îndeajuns de mult ca să meriţi o pauză.
— Ufffff!
Mă las să cad pe canapea, complet la orizontală.
— Dar cel puţin ştiu ce am de făcut.
— Ce? întreabă el, deşi pare să ştie ce am de gând să spun.
— Trebuie să eliberez culorile.
Tonul vocii poartă cu el un zâmbet.
— Da. Da, asta trebuie să faci!
369
107
Tata insistă să-i plătească biletul lui Axel ca un fel de mulţumire că
a avut grijă de Meimei. Caro şi ai ei sunt în Franţa pentru o lună, dar vin tuspatru să ne vedem în Berlin pentru festival.
Şi am reuşit, nu ştiu cum, să înjgheb un portofoliu. O serie pe care cred că mama s-ar simţi mândră s-o vadă.
Ocupăm toţi trei un rând întreg în avion: tata pe locul dinspre culoar, Axel la mijloc, iar eu în dreptul hubloului.
Mă gândesc la lucrările pe care le-am făcut, puse bine în blocul meu pentru picturi în compartimentul de deasupra. Mai sunt douăzeci şi două de ore până se deschide galeria. Avionul se înalţă pe cer, patinând prin aer, presiunea împingându-ne în spătarele scaunelor. Îl iau pe Axel de mână şi-mi întorc capul spre hublou. Sub noi, pământul se micşorează. Maşinile sunt ca de jucărie, apoi cât furnicile, apoi nimic.
Trecem printre smocuri de bumbac. Străbatem straturile atmosferei. Urcăm deasupra norilor, într-o incredibilă întindere de albastru.
Avionul se înclină şi basculează, iar eu mă confrunt cu forţa gravitaţiei, lipindu-mi faţa de geam. Observ norii de jos şi conturul umbrei noastre trecând peste ei, în formă de pasăre.
370
108
SERIA AMINTIRILOR
