gândeam doar că ai avea nevoie de o schimbare, să ai câteva culori care să te înconjoare…
— Nu! zic eu, poate un pic prea repezit.
El se opreşte şi mă priveşte.
Mă lupt să-mi găsesc cuvintele.
— Nu am vrut nicidecum să spun asta. Este… uluitor. Nu-mi vine să cred că ai făcut asta pentru mine.
— Multe lucruri aş face pentru tine, spune el.
Mă întorc cu faţa spre el.
— Mai multe decât îţi poţi da tu seama, cred, adaugă încet.
Pulsul mi se accelerează, făcând sângele să se zbată şi să gonească
prin vene. Prin cap îmi trece gândul ironic că s-ar putea să mor de un atac de cord, înainte să am şansa să termin conversaţia aceasta.
— La fel.
Cuvintele se potrivesc ca nuca în perete. Strâng din umeri.
— Adică, vreau să spun că… eşti foarte important pentru mine. Şi-mi pare tare rău că nu am mai vorbit cu tine după ce ea…
Nici măcar nu pot s-o spun, dar Axel dă din cap.
361
— N-ar fi trebuit să te îndepărtez. Ar fi trebuit să-ţi spun despre…
ei bine, despre tot. Pentru că tu îmi eşti mai mult decât un prieten…
Iar îmi strâng umerii, pentru că recunosc prea multe. Oare îmi pun pe tapet chiar toate sentimentele? Panica îmi cuprinde trupul în valuri de portocaliul opritoarelor din trafic.
— Vreau să spun că tu îmi eşti cel mai bun prieten.
Nu e cu mult mai bine. Îmi strâng ochii.
— Sunt total confuză în clipa asta.
Axel râde şi sunetul acesta mă îmbăiază ca o apă caldă. Îmi face semn spre pat şi ne aşezăm pe margine unul lângă altul. Fac un calcul rapid: nici douăzeci de centimetri spaţiu rămas între noi. Douăzeci de centimetri care pot reprezenta tot aşa de bine Oceanul Atlantic pentru cât de departe se simte el. În regulă. E mai bine aşa. Inspiră, expiră.
— Lasă-mă mai întâi să încerc să spun ceea ce vreau să spun, începe el.
Vocea îi este blândă şi îmi dă prin cap că poate el este cel emoţionat.
Gândul acesta schimbă totul. Văd cum se munceşte să-şi dea seama ce ar putea face cu mâinile. Cum îşi tot scoate ochelarii, făcându-şi de lucru cu ei. Cum îşi trece în mod repetat degetele prin păr. Ochii lui îi întâlnesc pe ai mei, ca şi cum i-ar fi dificil, după atâţia ani de bună prietenie, să menţină un contact vizual.
— Am pictat toate astea în parte pentru că mi-ai lipsit aşa de mult că m-a durut. Înainte să pleci, am tot încercat să te mai las şi singură
cu tine. Speram că, atunci când te vei întoarce din Taiwan, vom putea vorbi din nou. Dar n-am putut să nu mă mai gândesc la tine. Să nu mă mai gândesc la…
Pauza care urmează este cea mai lungă pauză din lume. Mă
surprind ţinându-mi respiraţia, aşteptând cuvintele care aveau să
urmeze.
— Nu m-am putut opri să nu mă gândesc la sărut, sfârşi el, coborându-şi privirea pe mâinile lui, în loc s-o ţină asupra mea. Doar că… mi-a plăcut atât de mult.
Da! ţipă mintea. Aşa e!
— Păi… n-ar trebui să…
362
Îl întrerup, căci îi citesc lupta pe chip, strădania de a se destăinui.
— E-n regulă, îi spun eu, ciuntindu-mi cuvintele. Ştiu de Leanne.
Şi… n-o să-i spun un cuvânt. N-o să vă stric relaţia.
— Ce…?
— Mi-a spus Caro, încep eu să explic.
El clatină cu hotărâre din cap.
