Pisica se freacă de picioarele lui.
Vinovăţia mă străbate verde-închis. Cum am putut să uit de pisica mamei? Sigur că tata ar fi apelat la Axel sau la Tina.
— Suntem cei mai buni prieteni acum, nu-i aşa, Domnişoară
Pisică? spune Axel cu o voce adorabilă, pe care sunt sigură că
niciodată n-ar folosi-o cu altcineva.
Se apleacă s-o scarpine între urechi. Volumul torsului creşte cu câteva procente.
Sintagma cei mai buni prieteni răsună de jur împrejur, lovindu-se de pereţii craniului meu. Asta suntem noi, nu-i aşa? Asta vom fi totdeauna, nu?
Tata cască prelung, cu poftă. Se ridică în picioare.
— Mulţumesc încă o dată, Axel. Apreciez foarte mult. O să încerc să-mi revin după decalajul de fus orar, dar voi doi, copii, rămâneţi cât vreţi.
Pe bune? Tata îl lasă pe Axel să stea acasă la noi după miezul nopţii?
Îl auzim pe tata lipăind cu picioarele în şosete în sus pe scări, făcând ultima treaptă să scârţâie şi luând-o pe hol. Uşa de la birou se închide în urma lui.
Prea multă tăcere. Se târăşte între noi, săpând o groapă adâncă
354
peste care pare că e foarte greu să mai sari.
— Aşadar, spune Axel.
Urăsc felul în care acest cuvânt este o mică insulă de gândire, înţesată de întrebări şi aşteptări.
Creierul meu se repede un subiect ca să spargă ciudăţenia.
— Tata ar fi trebuit să te plătească. Pentru că ai stat cu pisica, vreau să spun.
— A vrut, îmi spune Axel. N-aş fi luat bani.
— Axel… încep eu să spun, dar mă întrerupe cu o clătinare din cap.
— Las-o baltă, Leigh. Am făcut-o pentru mine în aceeaşi măsură în care am făcut-o pentru voi. M-am simţit bine aici, singur, numai cu pisica şi amintirile.
Amintirile. Mă gândesc la fumul de tămâie şi la străfulgerările trecutului.
— Cum o mai duci?
Ştiu ce vrea să spună. Au trecut două luni de când a murit mama.
A murit. Cuvintele astea.
Cred că, de fapt, a plecat.
— Ceva mai bine, îi spun, şi este adevărat. Tu?
El dă din cap.
— La fel.
Trag adânc aer în piept.
— Pot să te întreb ceva?
Axel se foieşte în locul său.
— Fireşte.
— E-mailurile alea.
Mă opresc pentru că nu sunt sigură cum să-mi încadrez întrebarea.
— E-mailurile?
— Da. Ăăă… ce-a fost cu alea?
Îmi aruncă o privire amuzată.
— Cum?
— Adică…
